Ce este AMOC? E la cel mai scăzut nivel din ultimii 1.000 de ani și poate aduce apocalipsa în Europa și SUA

 

Un articol interesant despre schimbările climatice care pot afecta Europa. 

Raportul dintre așezări și dezvoltare. Tendințe ale evoluției așezărilor

 Asocierea omului în grupuri sociale a dus la apariția primelor forme de locuire: satele și orașele. Aceste forme au evoluat continuu, de la forme simple la forme tot mai complexe, de la sate la megalopolisuri.

Satele sunt așezări cu un număr mic de locuitori, în care populația se ocupă, în special, cu agricultura. Satele au apărut în zone favorabile: cu relief, climă, ape și resurse optime pentru dezvoltare. 

Elementele unui sat: 

• vatra sau intravilanul; 
• moșia (terenurile agricole) și 
• populația. 

După structură se deosebesc:  

• sate risipite - zona montană;
• sate răsfirate - zona deluroasă;
• sate adunate, compacte - zona de câmpie;
• sate liniare - în lungul unei căi de comunicație;
• sate stup - în zona mediteraneană, cu relief accidentat.

După funcție putem discuta despre sate:

• agricole;
• industriale;
• mixte;
• agro-turistice.

Orașele sunt așezări cu un număr mare de locuitori, cu funcții și dotări complexe.

cele mai vechi orașe au fost Ierihon și Ur (apărute în mileniul VII î.Ch); Memphis și Teba (Egipt) (2.800 î. Ch); în perioada romană (Roma, Londra, Paris, Napoca, Tomis); în perioada medievală apar și se dezvoltă târgurile (Hamburg sau St. Petersburg, Târgu Mureș) și orașele cetate (Suceava, Făgăraș, Timișoara).

Structura populației pe medii: urban - rural

La nivel global există diferențe dpdv de la un continent la altul, de la o țară la alta sau chiar de la o regiune la alta. Cert este că proporția populației rurale se află într-un proces de scădere: de la 77% (1950) la 50% (2005), iar prognozele dau 28% pentru 2030.

Populația urbană în schimb cunoaște o creștere tot mai accentuată în ultimele decenii pe baza creșterii industrializării, a creșterii productivității agricole, dezvoltării transporturilor. Dacă în 1900 populația urbană reprezenta doar 10% din populația globală, astăzi are valori de peste 50% și prognoze pentru 2030 de 72%.

Pe continente se detașează America de Nord cu 77%, iar la polul opus Africa cu 3,7%.

Pe țări, Hong Kong și Singapore au peste 95%, Australia, Belgia și Olanda peste 87%; Mali și Uganda doar 5%.

Orașele milionare au crescut și ele de la 17 în anul 1900, la 300 în anul 2000. Cele mai mari orașe din lume pot fi analizate aici. 

Odată cu creșterea orașelor s-au diversificat și funcțiile acestora. Astăzi se întâlnesc orașe:

• industriale - majoritatea orașelor mici și foarte mici (Petroșani);
• porturi - Rotterdam, Singapore, Constanța;
• comerciale - Leipzig;
• administrative - capitale: Budapesta, Cairo, Seul;
• turistice: Vatra Dornei, sinaia, Karlovy-Vary;
• complexe - marile orașe.

Consecințe ale creșterii necontrolate a urbanizării

- poluarea excesivă;

- insuficiența apei potabile și a locuințelor;

- aglomerarea cu automobile;

- șomajul;

- insecuritatea;

- prostituția, drogurile, alcoolismul și slăbirea legăturilor familiale.

Forme ale aglomerării urbane

- orașul propriu-zis - cu limite bine exprimate;

- aglomerarea urbană - format dintr-un oraș și comunele și orășelele din jur;

- conurbația - cuprinde orașe mari apropiate, gen Osaka-Kobe;

- metropola - este formată dintr-un oraș milionar și alte orașe din jur (Tokyo, New York, Moscova);

- megalopolisul - este cea mai avansată formă de aglomerare urbană ce se întinde pe zeci de mii de kmp și cuprinde zeci de milioane de oameni. Megalopolisul este format din mai multe metropole care funcționează ca poli de creștere (de atracție): Boswash (are o suprafață de 40.000 kmp și peste 50 mil locuitori; aici se află orașele: Boston, Washington, New York, Baltimore, Philadelphia ș.a.), Chipitts sau Megalopolisul Marilor Lacuri (cu peste 55 mil. locuitori: Chicago, Pittsburg, Detroit, Cleveland, Toronto), Sansan sau Megalopolisul californian (peste 38 mil. loc: San Francisco, San Diego, Los Angeles ș.a) și megalopolisul brazilian (45 mil. loc: Rio de Janeiro, Sao Paulo, Belo Horizonte).

Resursele umane și dezvoltarea

 Resursele umane cuprind componenta umană a oricărei activități. Resursele umane au o serie de caracteristici:

• elemente cantitative: număr, evoluție numerică, repartiție geografică, densitate, spor natural;
• structură și pregătire profesională: ponderea diferitelor ocupații, structura populației active;
• gradul de înnoire a populației: indică tendința demografică a unei populații.

Dezvoltarea economică a unei regiuni sau a unei țări este determinată de forța de muncă și înzestrarea tehnologică, la care se poate adăuga capitalul.

Resursele umane sunt materializate prin indicii  influențați de structura populației (pe sexe, vârstă, profesională), durata/speranța de viață (longevitatea), educația (rata alfabetizării) și standardul de viață (venitul pe cap de locuitor).

Structura populației Terrei

Structura populației este determinată de caracteristicile grupelor umane care pot fi analizate, rezultând în final o diversitate globală, pe țări sau regiuni.

Structura pe grupe de vârstă reprezintă o divizare a populației totale de pe o suprafață dată pe trei categorii de vârstă: 0–14 ani, 15–64 ani și peste 65 ani, raportate la nivel anual, cincinal, decadal ș.a.

• grupa tânără ( 0–14 ani) prezintă variații diferite de la țară la țară: Germania 14,1%, Franța 18,3%, Angola 43,7%, SUA 20,4%, China 20,8%, Japonia 14,2%, iar România – 15,7%;

• grupa adultă (15–64 de ani) cu diferențe de la un stat la altul: Germania 66,4%, Franța 65,3%, Angola 53,5%, SUA 67,2%, China 71,4%, Cambodgia 64%, Japonia 65,7%, România 69,6%;

• grupa vârstnică (peste 65 de ani) și reprezintă o altă categorie non-productivă (ca și cea cuprinsă între 0–14 ani). În Germania, această grupă reprezintă 19,4%, în Franța 16,4%, în Angola 2,8%, în SUA 12,5%, în China 7,7%, în Cambodgia 3,4%, în Japonia 20%, iar în România: 14,7%.

Structura populației pe aceste grupe este influențată de: fertilitate, natalitate, mortalitate, migrații, durata de școlarizare, limita de pensionare, speranța de viață, dar și de nivelul socio-economic al țării respective. Raportul dintre grupele extreme evidențiază tendințele de întinerire sau îmbătrânire a populației.
Dacă proporția grupei vârstnice depășește 12 %, atunci populația tinde spre îmbătrânire.

Structura pe sexe reprezintă ponderea bărbaților/femeilor dintr-un teritoriu și se cuantifică fie prin raportul dintre numărul total al bărbaților la numărul total al femeilor (raport de masculinitate), fie prin raportul dintre numărul total al femeilor și numărul total al bărbaților (raport de feminitate). Există diferențieri (extrem de reduse) între cele două grupe, generate de o serie de factori, precum mișcarea migratorie, mortalitatea timpurie a bărbaților în raport cu femeile, mortalitatea feminină datorată statutului social (în unele țări sau regiuni, precum India) și chiar evenimente sociale precum războaiele.

Structura socio-economică se referă la populația ce participă la o activitate economică. 
Populația activă este încadrată în trei sectoare:

• primar (populația ocupată în agricultură și în exploatarea resurselor; specific în țările slab dezvoltate din Asia de SE, Africa - 70%);  

• secundar (populația ocupată în industrie și în construcții; valori mari, 40% în state dezvolate precum: SUA, Germania, Danemarca);

• terțiar (populația ocupată în transporturi, comerț, cercetare, educație, administrație, turism; specific statelor dezvoltate: SUA, Franța cu 60%). 

Dezvoltarea și resursele umane

Conceptul dezvoltării are ca principal element populația și mediul său de viață, analizat prin cele trei elemente esențiale: longevitatea (speranța de viață la naștere), educația (media aritmetică între nivelul de alfabetizare și gradul de ocupare în învățământ) și venitul pe cap de locuitor.

PIB-ul reprezintă cantitatea de bunuri și servicii produse de o țară și apreciază simplist diferența economică dintre statelor lumii; unele țări depășesc 25 000 $ pe cap de locuitori (SUA 37 352 $; Luxemburg 66 821 $; Japonia 29 906 $; Belgia 29 707 $; Olanda 29 412 $; Elveția 30 186 $; Norvegia 37 400 $). Acestea fac parte din țările dezvoltate, cu o bunăstare mult peste limita medie mondială (unde PIB este de 6 851 $).

La polul opus sunt țările sărace, unde mai mult de un miliard de oameni nu au acces la apă potabilă. Acestea au un PIB mai mic de 1 000 $ (Eritreea, Etiopia, Somalia, Republica Democrată Congo). România are un PIB ce depășește media mondială și e în continuă creștere (în 2018 era 12 200 $).

Relieful Americii

 Caracteristici ale reliefului:

- relieful este variat (munți, podișuri, câmpii);

- tipuri de relief diversificate: glaciar, vulcanic, carstic, litoral; 

- aici se află cel mai lung lanț montan din lume: Cordiliera Americană (20.000 km);

- dispunerea reliefului în lungul meridianelor (de la N la S);

- altitudinea maximă este de 6.962 m (Vf. Aconcagua, Mț. Anzi - America de Sud și 6.194 m, Vf. McKinley, Mț. Alaska - America de Nord);

- relieful se diferențiază după vechime: unități foarte vechi (Scutul Canadia, Podișul Braziliei, Munții Apalași) și unități noi (Munții Anzi sau Câmpia Amazonului).

Marile unități de relief:

Cordiliera Nord Americană - este formată dintr-o serie de lanțuri montane paralele: Munții Alaska, Munții Stâncoși, Munții Coastei, Munții Sierra Nevada. Între aceste lanțuri montane s-au format Podișuri interioare: Podișul Marelui Bazin, Podișul Colorado, Podișul Columbia.

Cordiliera Sud-Americană (Munții Anzi) - se desfășoară pe direcția N-S și depășește 6000 m. Aici se atinge altitudinea maximă din toată Cordiliera Americană: 6.960 m, Vf. Aconcagua.

Munții Apalași se dezvoltă în E Americii de N, au peste 2000 m altitudine și peste 2000 km lungime.

Scutul Canadian reprezintă cea mai veche unitate de relief din America. Este situat în Canada, în jurul Golfului Hudson, are aspect de amfiteatru și altitudini de 500 m

Podișul Preriilor - se întinde între Mț. Stâncoși și Mț. Apalași.

Pod. Guyanelor, Podișul Braziliei și Pod. Patagoniei din America de Sud sunt despărțite de Câmpia Orinoco, Câmpia Amazonului și Câmpia La Plata.

Tipuri de relief: 

• glaciar - în N, S și pe munții înalți;
• vulcanic - vulcanii Popocatepetl, Chiborazo, Orizaba  -aici se ciocnesc placile tectonice Pacifică și Americană;
• carstic - chei, defilee, canioane, peșteri: Marele Canion Colorado, Peștera Mamutului.

Vegetația, fauna și solurile Europei

 Vegetația, fauna și solurile Europei sunt influențate de relief, climă și activitățile umane. Există o corelație, o legătură între climă și repartiția formațiunilor vegetale. 

Astfel, în nordul continentului, unde clima este subpolară se dezvoltă tundra. 

Tundra este formată din plante adaptate la condiții aspre (salcia pitică, mesteacănul pitic, mușchi, licheni) și o faună specifică (renul, ursul polar, vulpea polară, iepurele polar). Solurile sunt înghețate (permafrost).

La  sud de tundră se întinde taigaua sau pădurea de conifere: din Scandinavia până la Munții Ural. Vegetația cuprinde specii de brad, molid, pin, zada, iar fauna este formată din urs, cerb, lup, râs. Solurile sunt acide, numite podzoluri.

La sud de taiga se întinde pădurea de foioase, în V și C Europei. Vegetația cuprinde stejarul, fagul, carpenul, iar fauna este formată din mistreț, lup, vulpe. Solurile sunt brune de pădure.

În E și SE continentului (Câmpia Panonică, Câmpia Română, Câmpia Mării Negre, Câmpia Precaspică) se dezvoltă stepa. Aici cresc ierburile și întâlnim o serie de rozătoare (șoarecele de câmp, popândăul, iepurele de câmp). solurile sunt foarte fertile: cernoziomurile.

Sudul continentului, acolo unde clima este mediteraneană, are o vegetație mediteraneană cu tufișuri și arbuști (maqis și gariga), pinul de Alep; fauna este formată din reptile (broasca țestoasă și vipera cu corn), iar solurile sunt roșii (terra rosa).

Relieful influențează vegetația în sensul că impune o etajare a elementelor vegetale: la baza muntelui sunt păduri de fag (până la 1200 m altitudine), apoi urmează pădurile de conifere (până la 1800 m), dincolo de care se dezvoltă pajiștile alpine (până la cca 2000 m). Aici întâlnim specii vegetale mărunte (jnepeni, ienuperi) și o faună cu acvile și capre negre. Solurile sunt acide.   

America - poziția geografică

America este al doilea continent ca întindere, după Asia, având o suprafață de 42,5 mil. kmp.
Acest continent este format din două subcontinente: America de Nord și America de Sud. Cele două subcontinente sunt legate de un istm care formează, împreună cu insulele din jur, America Centrală.
Limite:
- la nord: Oceanul Arctic
- la est: Oceanul Atlantic
- la vest: Oceanul Pacific
- la sud: Strm. Drake (unește oceanele Pacific și Atlantic; desparte America de Sud de Antarcica).

Principalele paralele și meridiane care străbat America:
- ecuatorul - trece prin nordul Americii de Sud,
- Tropicul Racului - trece prin sudul Americii de Nord,
- Tropicul Capricornului - trece prin centrul Americii de Sud,
- Cercul Polar de Nord - trece prin nordul Americii de Nord,
- meridianul de 100 V traversează centrul Am. de N
- meridianul de 60 V străbate centrul Am. de S.
Punctele extreme:
N- Capul Barrow,
S- Capul Horn,
E- Capul Branco,
V- Capul Prince of Walles.
De la N-S America se întinde pe 16.000 km, iar de la E-V măsoară 5.000 km.

Țărmurile sunt variate în special în america de Nord. În america de Sud țărmurile sunt drepte, cu puține articulații. Se deosebesc:

• insule (arhipelaguri în N, C și S; mai mari sunt insulele: Victoria, Baffin, Ellesmere în nordul continentului, Insulele Antile în America Centrală și Insulele Malvine în sudul continentului);
• peninsule (Labrador, Alaska, Florida, California);
• golfuri (Hudson, Mexic, Alaska, Baffin);
• strâmtori (Bering, Drake, Davis);
• fiorduri (în nordul arhipelagului canadian, pe țărmul Groenlandei);
• delte (Mississippi) și 
• estuare (Amazonului).

Clima Europei

 Clima Europei este influențată de o serie de factori:

- așezarea pe Glob (în plină zonă temperată face ca Europa să aibă, în mare parte, o climă temperată)

- vecinătatea mărilor și a oceanelor (temperează elementele climatice)

- circulația maselor de aer (în funcție de originea lor, pot fi calde, reci, umede sau uscate)

- relieful (determină o etajare a elementelor climatice, dar în același timp munții reprezintă un baraj în circulația maselor de aer).

În Europa se deosebesc următoarele tipuri climatice:

• polar și subpolar - specific în nordul continentului; aici iernile sunt geroase și lungi, iar verile sunt scurte și răcoroase
• temperat oceanic - îl întâlnim în V continentului; iernile sunt blânde și umede, verile răcoroase și ploioase
• temperat continental - în  E Europei; ierni geroase și veri călduroase și uscate
• de tranziție (de la cel oceanic la cel continental) în C Europei
• mediteranean - specific pentru S continentului; aici iernile sunt blânde și ploioase, verile fierbinți și secetoase
• montan - se caracterizează prin etajarea elementelor climatice: temperatura scade cu altitudinea, precipitațiile cresc cu altitudinea.