Managementul mediului (sau gestionarea mediului) reprezintă un set de activități planificate și organizate care au ca scop protejarea resurselor naturale și reducerea impactului negativ al activităților umane asupra naturii.
Practic, este vorba despre aplicarea principiilor de dezvoltare durabilă (sustenabilitate) în toate sectoarele economice. Scopul principal este atingerea și menținerea unui echilibru între dezvoltarea economică, nevoile societale și sănătatea mediului.
Managementul mediului implică:
Stabilirea de standarde și legi clare (ex: norme de poluare).
Monitorizarea calității aerului, apei și solului.
Reciclarea și gestionarea eficientă a deșeurilor.
Utilizarea de tehnologii curate și surse de energie regenerabilă.
Organizarea spațiului geografic în contextul managementului
Modul în care este organizat și planificat un spațiu este crucial pentru gestionarea mediului, deoarece previne utilizarea haotică a resurselor și apariția poluării.
Organizarea rețelei urbane: Se referă la modul în care sunt dispuse orașele pe un teritoriu și la relațiile dintre ele (ex: orașe mici care depind de un centru metropolitan). Managementul eficient urmărește reducerea navetei și protejarea terenurilor agricole prin limitarea expansiunii haotice a zonelor construite.
Organizarea spațiului urban: Se axează pe zonificarea internă a orașelor (rezidențial, industrial, comercial, spații verzi), urmărind echilibrarea dezvoltării și creșterea calității vieții prin extinderea zonelor verzi și dezvoltarea transportului public ecologic.
Organizarea spațiului rural: Presupune menținerea unui echilibru între activitățile agricole, păstrarea peisajului natural și dezvoltarea serviciilor de bază, promovând agro-turismul și protejarea biodiversității.
Organizarea spațiului industrial: Implică amplasarea unităților industriale departe de zonele rezidențiale și agricole, impunând totodată tehnologii de depoluare și tratare a deșeurilor direct la sursă, conform principiilor stricte de mediu.
Organizarea spațiului agricol: Vizează utilizarea tehnicilor agricole durabile (agricultură ecologică, rotația culturilor) pentru a preveni degradarea solului și a minimiza utilizarea substanțelor chimice, protejând astfel pânza freatică.
Organizarea spațiului de transporturi: Presupune dezvoltarea de rețele de transport eficiente și ecologice (căi ferate electrificate, transport naval curat, benzi pentru biciclete), în detrimentul transportului rutier poluant, pentru a reduce emisiile de gaze cu efect de seră.
Mult timp s-a discutat despre împărțirea lumii în 2 mari areale: nordul (mai dezvoltat) și sudul (în curs de dezvoltare și mai slab industrializat).
Astăzi, această împărțire a lumii nu mai reflectă realitatea: în primul rând China, care aparține „sudului” reprezintă astăzi motorul dezvoltării economice pe plan mondial; țări din spațiul ex-sovietic incluse în „nord” sunt de fapt slab dezvoltate; unele țări din emisfera sudică au fost incluse în „nord” (Australia, Noua Zeelandă) sau țări din zona Golfului Persic care au un nivel ridicat de dezvoltare.
Există o serie de caracteristici specifice celor 2 areale: nordul dispune de o civilizație de tip occidental, urbanizată și parcurge un regres în ceea ce privește dinamica populației; sudul are o dezvoltare demografică accelerată, o populație predominant rurală și o agricultură în mare parte de subzistență.
Organizarea spațiului mondial
- presupune atât elemente de negociere cât și elemente supuse unor decizii personale, arbitrare.
- a devenit o problemă globală;
- se realizează în cadrul statelor.
Studiu de caz Brazilia.
Elementele naturale care influențează amenajarea teritorială sunt: întinderea mare a țării (8,5 mil kmp), resurse naturale diversificate (minereuri de fier, cupru, plumb, zinc, cărbuni), populația (cca 200 mil loc) concentrată în special pe litoralul SE, mare parte din suprafață este slab valorificată.
Amenajarea teritorială a pornit din SE, de pe litoral. Aici se află și cele 3 mari centre urbane/industriale (Sao Paolo, Rio de Janeiro și Belo Horizonte). A urmat partea din imediata vecinătate, suprapusă peste Podișul Braziliei unde a fost construită noua capitală Brasilia. Urmează a fi amenajate întinse suprafețe spre NE și spre NV (Nordul Amazoniei).
- până la finele Războiului Rece existau 2 superputeri: SUA și URSS (un sistem bipolar);
- după 1990, odată cu destrămarea URSS, SUA a devenit cea mai mare putere economică, politică și militară de pe planetă;
- urmează câteva țări cu potențial economic și militar: China, Rusia, UE, Brazilia, India;
- harta politică a lumii este foarte dinamică (apar țări independente - după destrămarea URSS și a Iugoslaviei, altele se reunesc - Germania, altele se despart - Cehoslovacia);
- astăzi tendința este spre o lume multipolară;
- există o legătură între caracteristicile interne ale unei țări și rolul lor exterior (Germania și Marea Britanie);
- importanță prezintă poziția geografică și stabilitatea internă (cadrul legislativ) a unui stat (Singapore);
- multe țări mici și foarte mici și-au păstrat individualitatea și au identificat elementele care le asigură prosperitatea (ex. Elveția, insulele din Pacific, Monaco sau San Marino).
Odată cu industrializarea și exploatarea resurselor într-un ritm alert, mediul bioticului a devenit din ce în ce mai vulnerabil. Impactul asupra schimbărilor se realizează asupra biosferei, atmosferei, hidrosferei și litosferei, prin perturbarea echilibrului ciclurilor normale.
În context global, dezvoltarea durabilă este dezvoltarea care satisface cerințele prezentului, fără a compromite posibilitățile generațiilor viitoare de a răspunde propriilor nevoi (Raportul Brundtland din 1987, în cadrul Comisiei Internaționale a Mediului și Dezvoltării).
Cerințele minime pentru o dezvoltare durabilă includ următoarele:
- redimensionarea creșterii economice,
- tehnologii nepoluante,
- reorientarea spre alte resurse materiale și de energie,
- utilizarea rațională a resurselor naturale existente,
- monitorizarea creșterii și a exodului populației,
- eliminarea sărăciei,
- monitorizarea sănătății publice,
- utilizarea rațională a terenului și
- o dezvoltare/amenajare teritorială sistemică.
Odată cu creșterea populației a crescut și impactul dimensiunii economice globale asupra sistemului ecologic, preț pe care îl plătește Terra în perioada contemporană prin presiunea societății:
exploatarea resurselor naturale depășește astăzi, cu aproximativ 20%, capacitatea naturală a mediului de a se regenera;
arderea combustibililor fosili (petrol, gaze, cărbuni) produce emisii de dioxid de carbon și alte gaze (ce au efect de seră), care rețin o mare parte din emanațiile de căldură, contribuind la o încălzire climatică globală;
peste 1 000 de specii de animale sunt amenințate cu dispariția în următoarele decenii (mai ales prin reducerea și chiar dispariția habitatelor);
ritmul defrișării pădurilor (din 1990 până în 2002, suprafața acoperită cu pădure a scăzut de la 30% la 27,6%), în scopuri socio-economice, va diminua cu circa 40% suprafața totală în următoarele două decenii (potrivit FAO);
poluarea apei cu reziduuri și alte substanțe produse de societatea umană afectează 1 miliard de oameni, care nu au acces la apă potabilă;
scăderea fertilității solului conduce la reducerea productivității agricole;
exodul populației spre metropole a generat un decalaj mare între rural și urban;
pescuitul abundent a condus la dispariția unor specii din anumite locuri (morunul, din unele regiuni ale Mării Caspice);
producerea energiei nucleare (astăzi, în 32 de state sunt peste 435 de centrale nucleare, față de anul 1960, când funcționau numai 29 de reactoare în 5 țări), nemonitorizată corect, poate crea mari prejudicii în caz de dezastru (Cernobîl – Ucraina);
creșterea numărului de mijloace de transport cu motor, care elimină mari cantități de dioxid de carbon.
Toate acestea au condus societatea spre o dezvoltare economică cu valențe diferite pe plan global, dar cu impact, uneori ireversibil, asupra mediului. Se prevede o producere de energie verde, nepoluantă, pe scară largă, reprezentată de microenergie (solară, eoliană, biomasa, hidraulică), ca sursă alternativă.
2. Dezvoltarea economică și gestionarea resurselor
Gestionarea elementelor naturale exploatate se realizează numai pentru o anumită parte a acestora: pentru materii prime, combustibili, apă. Pentru altele, cum ar fi aerul sau solul, gestiunea aproape că lipsește. Dezvoltarea economică trebuie să țină cont și de elementele componente ale mediului ce participă la procesul economic, prin măsuri antipoluante și utilizarea rațională a acestora, precum și printr-o educație ecologică a societății. Subliniem principalele surse de energie:
Petrolul se exploatează din aproximativ 128 de zone petroliere, cu rezerve mondiale evaluate la 360 miliarde de tone. Importante cantități se regăsesc în platformele continentale, în regiunile reci (polare și subpolare, din Alaska, Siberia Occidentală), aride (Sahara) și chiar în regiunile ecuatoriale (Amazonia, Guineea). Exploatarea este distribuită inegal pe Glob: Orientul Mijlociu, America de Nord, Europa estică și fostele țări CSI, Asia de Est și Oceania, Africa și Europa Occidentală. Țările cu cele mai ridicate exploatări sunt situate în arealul Golfului Persic (Arabia Saudită, Kuwait, Emiratele Arabe Unite, Irak). În viitor, centrele de exploatare se vor îndrepta spre țări precum Brazilia, Argentina, dar și spre țări din continentul african (Congo, Namibia, Gabon, Coasta de Fildeș).
Rezervele de gaze naturale sunt apreciate la 5,450 miliarde m3, dintre care 20 de țări dețin 90% din rezervele mondiale. Principalele rezerve de gaze se întâlnesc în Orientul Mijlociu, în CSI, în Asia – fără statele CSI, în America de Nord și Sud, în Europa. Țările cu cele mai mari rezerve sunt Qatar, Iran, Arabia Saudită, Kuwait, Irak. Datorită prețului încă mic, gazul natural cunoaște o creștere continuă a consumului, în special în țările cu rezerve reduse.
Cărbunele, cu rezerve evaluate la circa 11 000 miliarde tone, este distribuit neuniform pe suprafața Globului. Peste 80% din rezerve sunt deținute de 7 țări: SUA, Federația Rusă, China, iar restul sunt repartizate în Australia, Germania, India, Africa de Sud. Se estimează o scădere a utilizării cărbunelui în generarea energiei.
Fisiunea nucleară prezintă numai obstacole de ordin social (exploatarea și depozitarea deșeurilor radioactive). A devenit resursă de bază pentru producerea energiei electrice la începutul anilor ‘70. Principalele țări care utilizează energia nucleară sunt SUA, Franța, Japonia și România (pe poziția 30). Franța deține primul loc, cu 76% din totalul energiei, urmată de un număr mare de țări, cu o proporție de peste 40% (Belgia, Slovacia, Coreea de Sud, Ucraina, Bulgaria).
Energia hidroelectrică prezintă o perspectivă importantă de utilizare, dar cu diferențieri mari pe suprafața Globului. Chiar dacă este o sursă inepuizabilă, cu influențe favorabile și asupra agriculturii (utilizarea apei și pentru irigații), ponderea sa va scădea datorită costurilor de construcție și întreținere a lacurilor.
Energia solară poate fi exploatată aproape oriunde pe suprafața globului (repartizată inegal), fiind și cea mai nepoluantă sursă de energie. Singura problemă este legată de stocarea și de utilizarea acesteia pe timp de noapte, anotimp de iarnă, cer înnorat ș.a., dar și datorită costurilor ridicate de întreținere.
Energia eoliană este, de asemenea, o formă de producere a energiei inepuizabile și nepoluante. Se preconizează, prin tehnologia modernă, că forța vântului ar putea produce energie de mai multe ori decât se produce astăzi cu ajutorul cărbunelui.
După anul 1980, în țările dezvoltate s-au impus tot mai mult sursele de energie mai puțin poluante și regenerabile, precum energia apelor curgătoare, solară, eoliană, geotermală, dar și reciclarea deșeurilor și valorificarea acestora. S-a trecut la recuperarea deșeurilor din ambalaje din lemn, carton și plastic, până la 60% în țările dezvoltate, reducând astfel gradul de poluare și defrișarea pădurilor. O altă măsură importantă a fost luată de SUA, prin adăugarea a 2% la valoarea finită a produselor industriale pentru cercetare și protecția mediului.
Resursele umane cuprind componenta umană a oricărei activități. Resursele umane au o serie de caracteristici:
elemente cantitative: număr, evoluție numerică, repartiție geografică, densitate, spor natural;
structură și pregătire profesională: ponderea diferitelor ocupații, structura populației active;
gradul de înnoire a populației: indică tendința demografică a unei populații.
Dezvoltarea economică a unei regiuni sau a unei țări este determinată de forța de muncă și înzestrarea tehnologică, la care se poate adăuga capitalul.
Resursele umane sunt materializate prin indicii influențați de structura populației (pe sexe, vârstă, profesională), durata/speranța de viață (longevitatea), educația (rata alfabetizării) și standardul de viață (venitul pe cap de locuitor).
Structura populației Terrei
Structura populației este determinată de caracteristicile grupelor umane care pot fi analizate, rezultând în final o diversitate globală, pe țări sau regiuni.
Structura pe grupe de vârstă reprezintă o divizare a populației totale de pe o suprafață dată pe trei categorii de vârstă: 0–14 ani, 15–64 ani și peste 65 ani, raportate la nivel anual, cincinal, decadal ș.a.
grupa tânără ( 0–14 ani) prezintă variații diferite de la țară la țară: Germania 14,1%, Franța 18,3%, Angola 43,7%, SUA 20,4%, China 20,8%, Japonia 14,2%, iar România – 15,7%;
grupa adultă (15–64 de ani) cu diferențe de la un stat la altul: Germania 66,4%, Franța 65,3%, Angola 53,5%, SUA 67,2%, China 71,4%, Cambodgia 64%, Japonia 65,7%, România 69,6%;
grupa vârstnică (peste 65 de ani) și reprezintă o altă categorie non-productivă (ca și cea cuprinsă între 0–14 ani). În Germania, această grupă reprezintă 19,4%, în Franța 16,4%, în Angola 2,8%, în SUA 12,5%, în China 7,7%, în Cambodgia 3,4%, în Japonia 20%, iar în România: 14,7%.
Structura populației pe aceste grupe este influențată de: fertilitate, natalitate, mortalitate, migrații, durata de școlarizare, limita de pensionare, speranța de viață, dar și de nivelul socio-economic al țării respective. Raportul dintre grupele extreme evidențiază tendințele de întinerire sau îmbătrânire a populației. Dacă proporția grupei vârstnice depășește 12 %, atunci populația tinde spre îmbătrânire.
Structura pe sexe reprezintă ponderea bărbaților/femeilor dintr-un teritoriu și se cuantifică fie prin raportul dintre numărul total al bărbaților la numărul total al femeilor (raport de masculinitate), fie prin raportul dintre numărul total al femeilor și numărul total al bărbaților (raport de feminitate). Există diferențieri (extrem de reduse) între cele două grupe, generate de o serie de factori, precum mișcarea migratorie, mortalitatea timpurie a bărbaților în raport cu femeile, mortalitatea feminină datorată statutului social (în unele țări sau regiuni, precum India) și chiar evenimente sociale precum războaiele.
Structura socio-economică se referă la populația ce participă la o activitate economică. Populația activă este încadrată în trei sectoare:
primar (populația ocupată în agricultură și în exploatarea resurselor; specific în țările slab dezvoltate din Asia de SE, Africa - 70%);
secundar (populația ocupată în industrie și în construcții; valori mari, 40% în state dezvolate precum: SUA, Germania, Danemarca);
terțiar (populația ocupată în transporturi, comerț, cercetare, educație, administrație, turism; specific statelor dezvoltate: SUA, Franța cu 60%).
Dezvoltarea și resursele umane
Conceptul dezvoltării are ca principal element populația și mediul său de viață, analizat prin cele trei elemente esențiale: longevitatea (speranța de viață la naștere), educația (media aritmetică între nivelul de alfabetizare și gradul de ocupare în învățământ) și venitul pe cap de locuitor.
PIB-ul reprezintă cantitatea de bunuri și servicii produse de o țară și apreciază simplist diferența economică dintre statelor lumii; unele țări depășesc 25 000 $ pe cap de locuitori (SUA 37 352 $; Luxemburg 66 821 $; Japonia 29 906 $; Belgia 29 707 $; Olanda 29 412 $; Elveția 30 186 $; Norvegia 37 400 $). Acestea fac parte din țările dezvoltate, cu o bunăstare mult peste limita medie mondială (unde PIB este de 6 851 $).
La polul opus sunt țările sărace, unde mai mult de un miliard de oameni nu au acces la apă potabilă. Acestea au un PIB mai mic de 1 000 $ (Eritreea, Etiopia, Somalia, Republica Democrată Congo). România are un PIB ce depășește media mondială și e în continuă creștere (în 2018 era 12 200 $).
Carta Comunitară a Regionalizării definește regiunea ca fiind „un teritoriu care formează, din punct de vedere geografic, o unitate netă sau un ansamblu similar de teritoriu, în care există continuitate, în care populația posedă anumite elemente comune și care dorește să-și păstreze specificitatea astfel rezultată și să o dezvolte cu scopul de a stimula procesul cultural, social și economic“.
Regiunea, în accepțiunea Consiliului Europei, este o unitate administrativ-teritorială situată imediat sub nivelul statului-unitar, federal etc. –care are o autoritate aleasă a administrației publice și mijloace financiare de susținere a acestei autorități.
Regionalizarea este procesul prin care se realizează instituirea unei capacități de acțiune autonomă, având ca obiectiv promovarea unui teritoriu și dezvoltarea potențialului său.
Tipuri de regionalizare:
a) regionalizare administrativă;
b) descentralizare regională;
c) regionalizare politică sau autonomie regională;
d) regionalizare prin intermediul colectivității locale;
e) regionalizare prin intermediul autorităților federale.
Procesul regionării desemnează tendința de apropiere din punct de vedere economic sau politic a statelor aparținând aceleiași regiuni geografice.
Construcția europeană (UE), NAFTA și ASEAN constituie astăzi trei poli principali de regionalizare în lume. După nivelul de integrare economică, se disting următoarele niveluri de cooperare (fondate pe acorduri regionale):
zona de liber-schimb (prin care se înlătură o mare parte din obstacolele aflate în calea liberei circulații a mărfurilor). De exemplu, Spațiul Economic European (EES), intrat în vigoare în 1993, Forumul de Cooperare Asia–Pacific (APEC), pentru crearea unei vaste zone de liber schimb ș.a.;
piața comună; de exemplu, Uniunea Europeană, din 1993, a dispus libera circulație a persoanelor, a serviciilor, a bunurilor și a capitalului;
uniunea vamală, în cadrul căreia partenerii au adoptat o reglementare comercială comună în raport cu țările terțe, creând o zonă de liber schimb.
uniunea economică este forma de cooperare economică cu cel mai ridicat nivel de integrare.
Hazardul este un fenomen întâmplător cu efecte negative.
Cutremurele produc vibrații puternice ale scoarței terestre, măsurabile după efecte (scara Mercalli, cu 12 grade) și după magnitudine (scara Richter, cu 9 grade).
Ca număr total, anual au loc circa 1 milion de cutremure pe Terra. Încep să fie periculoase de la circa 5 grade Richter în sus sau foarte periculoase de la 6–7 grade Richter în sus (în funcție de adâncimea focarului), când produc dezastre. Cutremurele suboceanice cu magnitudine mare provoacă tsunami, cu număr mare de victime.
În România, focarul principal al cutremurelor este în Vrancea.
Erupțiile vulcanice reprezintă fenomene de venire la zi a unor magme însoțite de gaze, vapori fierbinți de apă, explozii care împrăștie cenușă, lapili și bombe vulcanice. Devin dezastre prin afectarea unor localități, infectarea aerului, a plantelor sau a apei, a motoarelor, firelor electrice cu cenușă și elemente toxice sau acoperirea totală a unor așezări (Pompei, anul 79 d.Hr.).
Date despre cele mai devastatoare erupții vulcanice găsiți aici și aici.
Alunecările de teren -reprezintă deplasarea pe pante a unor mase de roci argiloase, umede și plastice, care pot antrena deasupra lor și alte tipuri de roci. Există o serie de factori care favorizează pregătirea și declanșarea alunecărilor, ca de exemplu: ajungerea apei la roca argiloasă, gradul de înclinare al pantei, ploile abundente. Pot fi luate mãsuri de prevenire sau de frânare a fenomenului: împãduriri, eliminarea rapidã a excesului de umiditate prin canalizãri subterane și de suprafațã, pãșunat rațional. România este una dintre țãrile europene cele mai afectate de alunecãri.
Prãbușirile de roci reprezintã cãderi sau rostogoliri bruște de stâncã și bolovani desprinși dintr-un versant abrupt, de obicei stâncos și fãrã vegetație. Cauza desprinderii acestora din roca rãmasã în loc se face prin dezagregãri provocate de îngheț–dezghețul repetat al apei pãtrunsã prin crãpãturile rocilor sau în urma unor ploi torențiale.
Curgerile de noroi, se produc în mod deosebit pe versanții estici ai Anzilor, în zonele calde, în urma unor ploi torențiale. Mase mari de apã și mâl coboarã și inundã regiunile joase de la poala munților.
Avalanșele sunt deplasãri rapide și masive de zãpadã, desprinse din acumulãrile importante de pe pãrțile înalte ale unui versant montan. Se produc pe versanții despãduriți, pe abrupturile alpine. Sunt declanșate de vânturi, trepidații, zgomote, o încãlzire bruscã a aerului etc. Apar frecvent în Alpi, unde produc victime multe, în Himalaya, Anzi, chiar în Carpați.
Hazardurile climatice
Secetele se considerã instalate când mai mult de 10 zile din varã și peste 14 zile în sezonul rece nu cad precipitații, concomitent cu secãtuirea umezelii din sol. În România, regiunile cele mai afectate de secetã sunt: Bãrãganul, Dobrogea, Podișul Moldovei și alte areale din Câmpia Românã sau de Vest.
Ciclonii tropicali, numiți și uragane pentru efectele lor, iau naștere deasupra oceanelor la latitudini de 5–20º. Se deplaseazã apoi latitudinal, est-vest și afecteazã insule și fâșii continentale, sub formã de furtuni violente, cu ploi puternice și viteze cuprinse între 100–350 km/h. Anual pot apãrea pânã la 70 de cicloni tropicali.
Tornadele se manifestã ca un nor-vârtej sub formã de pâlnie sau coloanã, ce absoarbe și rupe totul pe unde trece. Se formeazã mai ales pe continent, între latitudinile de 20–60º și au caracter local. Tornadele apar mai ales în SUA (pânã la 160 de zile cu tornade), China, Europa, estul Rusiei etc. Pe ocean sunt rare și poartã numele de trombe marine.
Hazardele hidrologice scot în prim-plan inundațiile, cu enorm de multe victime și pagube. Dacã luncile sunt îndiguite necorespunzãtor, la viituri foarte mari digurile pot fi rupte și tot ce existã în lunca amenajatã de om este inundat și distrus. Exemple din România: inundațiile Timișului în Banat (2005), ale Siretului (debitul a atins 4 630 m/s în 14 iulie 2005) sau ale Dunãrii (aprilie–mai 2006).Inundații puternice și frecvente au loc datoritã musonilor, în sud-estul Asiei, în China, dar și în America de Sud, SUA, Canada, Japonia, vestul Europei.
Hazardele oceanice, în afara unor accidente tehnice ale vapoarelor sau deteriorãri și scufundãri la furtuni, mai includ:
Valurile tsunami, care ating înãlțimi pânã la 30 m și pot izbi cu mare putere amenajãrile și așezãrile de la litoralele mai joase. Sunt provocate de cutremure suboceanice sau erupții vulcanice.
Aisbergurile, periculoase în trecut, de ele putându-se lovi vapoarele (cazul Titanicului).
El Niño, un fenomen complex (climato-oceanic) care inverseazã și încãlzește curentul de lângã coastele Perului și Ecuadorului, provocând pagube pescarilor și ploi puternice, dar, concomitent, și secetã în Australia, Indonezia și Filipine.
Hazardurile biologice declanșeazã diferite boli, epidemii mortale, distrugerea culturilor sau moartea în masã a animalelor. Se cunosc, mai ales în trecut, invazia lãcustelor, epidemiile de ciumã (25 milioane de morți în Europa medievalã), holerã, leprã (la Tichilești, Tulcea, mai sunt încã 23 de bolnavi de leprã), mai recent SIDA, iar în 2006, gripa aviarã, pandemia SARS CoV-2.
Hazardurile antropice reprezintă evenimente accidentale datorate activităților omului: poluarea radioactivă, poluarea chimică, explozii, atentate, incendii etc. toate acestea au efecte asupra omului și asupra mediului.
Geosistemul, ecosistemul și peisajul geografic sunt concepte care se referă la modele de organizare sistemică a mediului înconjurător. Studiul lor este abordat interdisciplinar. O caracteristică generală a acestor sisteme o constituie organizarea lor ierarhică, de la nivel local la nivel planetar, precum și evoluția lor prin stări de echilibre dinamice separate de momente șoc, praguri etc.
Știm deja că mediul înconjurător se raportează la societate și că maximum de complexitate a acestuia se află în zona de contact scoarță (relief)- societate. Aici se întrepătrund elementele naturale și cele antropice formând un nou sistem, numit geosistem.
Ca orice sistem, și geosistemul are coeziune internă, flux de materie, energie și informații. Trebuie precizat că geosistemul poate avea o dimensiune globală, regională, locală.
Elementele care intră în alcătuirea geosistemului sunt:
primare (rocile, relieful, apa, clima)
derivate (vegetația, fauna, solul)
omul și elementele antropice (așezări, agricultură, industrie, transporturi).
Schimbările bruște ale elementelor din sistem, dacă depășesc posibilitățile de autoreglare, pot conduce la dereglări rapide sau bruște (despăduririle conduc la eroziunea solului, alunecări de teren).
Geografia este știința care studiază componentele mediului și oferă o viziune coerentă asupra interacțiunii dintre mediu și societate. În urma acestei interacțiuni rezultă un spațiu calitativ nou, denumit peisaj geografic.
Peisajul geografic are o dinamică în timp, de la peisajul inițial, nemodificat de om, până la peisajul actual, transformat, antropizat, artificializat de om. Transformarea peisajului poate avea efecte negative (defrișări, poluare), sau pozitive (amenajări, reconstrucții). Dpdv al stării actuale și al tendinței de evoluție, peisajele indică trei direcții:
staționar
progresiv
regresiv
Ecosistemul este o unitate funcțională a biosferei în care se reunesc prin relații funcționale elemente biotice cu elemente abiotice. Știința care studiază ecosistemele se numește ecologia (ramură a biologiei)
Spațiul din imediata noastră vecinătate formează „mediul” nostru de viață. Acest mediu care influențează activitatea societății omenești reprezintă mediul înconjurător.
Putem vorbi despre un mediu „imediat” cu care venim în contact zilnic, un mediu „apropiat” cu care interacționăm mai rar, și un mediu „îndepărtat” perceput ocazional.
Mediu înconjurător cuprinde o serie de elemente naturale (aer, apă, relief, substrat, viețuitoare, sol) și elemente antropice (populația, așezări, activități economice, poluare, infrastructură, elemente sociale, informații). Aceste componente, antropice și naturale, au elemente care se află într-o permanentă interacțiune (procese și fenomene). Ele se grupează pe mari sisteme, numite geosfere (hidrosfera, atmosfera, litosfera etc).
Pe noi ne interesează spațiul de interferență dintre geosfere: scoarța terestră populată. Aici mediul natural interacționează cu societatea umană constituind împreună un spațiu nou.
