Organizarea spațiului mondial și raportul nord-sud

Raportul nord-sud

Mult timp s-a discutat despre împărțirea lumii în 2 mari areale: nordul (mai dezvoltat) și sudul (în curs de dezvoltare și mai slab industrializat).

Astăzi, această împărțire a lumii nu mai reflectă realitatea: în primul rând China, care aparține „sudului” reprezintă astăzi motorul dezvoltării economice pe plan mondial; țări din spațiul ex-sovietic incluse în „nord” sunt de fapt slab dezvoltate; unele țări din emisfera sudică au fost incluse în „nord” (Australia, Noua Zeelandă) sau țări din zona Golfului Persic care au un nivel ridicat de dezvoltare.

Există o serie de caracteristici specifice celor 2 areale: nordul dispune de o civilizație de tip occidental, urbanizată și parcurge un regres în ceea ce privește dinamica populației; sudul are o dezvoltare demografică accelerată, o populație predominant rurală și o agricultură în mare parte de subzistență.

Organizarea spațiului mondial

- presupune atât elemente de negociere cât și elemente supuse unor decizii personale, arbitrare.

- a devenit o problemă globală;

- se realizează în cadrul statelor.

Studiu de caz Brazilia.

Elementele naturale care influențează amenajarea teritorială sunt: întinderea mare a țării (8,5 mil kmp), resurse naturale diversificate (minereuri de fier, cupru, plumb, zinc, cărbuni), populația (cca 200 mil loc) concentrată în special pe litoralul SE, mare parte din suprafață este slab valorificată.

Amenajarea teritorială a pornit din SE, de pe litoral. Aici se află și cele 3 mari centre urbane/industriale (Sao Paolo, Rio de Janeiro și Belo Horizonte). A urmat partea din imediata vecinătate, suprapusă peste Podișul Braziliei unde a fost construită noua capitală Brasilia. Urmează a fi amenajate întinse suprafețe spre NE și spre NV (Nordul Amazoniei).

Sistemul geopolitic mondial actual

- până la finele Războiului Rece existau 2 superputeri: SUA și URSS (un sistem bipolar);

- după 1990, odată cu destrămarea URSS, SUA a devenit cea mai mare putere economică, politică și militară de pe planetă;

- urmează câteva țări cu potențial economic și militar: China, Rusia, UE, Brazilia, India;

- harta politică a lumii este foarte dinamică (apar țări independente - după destrămarea URSS și a Iugoslaviei, altele se reunesc - Germania, altele se despart - Cehoslovacia);

- astăzi tendința este spre o lume multipolară;

- există o legătură între caracteristicile interne ale unei țări și rolul lor exterior (Germania și Marea Britanie);

- importanță prezintă poziția geografică și stabilitatea internă (cadrul legislativ) a unui stat (Singapore);

- multe țări mici și foarte mici și-au păstrat individualitatea și au identificat elementele  care le asigură prosperitatea (ex. Elveția, insulele din Pacific, Monaco sau San Marino). 

GESTIONAREA RESURSELOR, DEZVOLTAREA ECONOMICĂ și DEZVOLTAREA DURABILĂ

1. Dezvoltarea durabilă

Odată cu industrializarea și exploatarea resurselor într-un ritm alert, mediul bioticului a devenit din ce în ce mai vulnerabil. Impactul asupra schimbărilor se realizează asupra biosferei, atmosferei, hidrosferei și litosferei, prin perturbarea echilibrului ciclurilor normale.

În context global, dezvoltarea durabilă este dezvoltarea care satisface cerințele prezentului, fără a compromite posibilitățile generațiilor viitoare de a răspunde propriilor nevoi (Raportul Brundtland din 1987, în cadrul Comisiei Internaționale a Mediului și Dezvoltării).

Cerințele minime pentru o dezvoltare durabilă includ următoarele:

- redimensionarea creșterii economice,

- tehnologii nepoluante,

- reorientarea spre alte resurse materiale și de energie,

- utilizarea rațională a resurselor naturale existente,

- monitorizarea creșterii și a exodului populației,

- eliminarea sărăciei,

- monitorizarea sănătății publice,

- utilizarea rațională a terenului și

- o dezvoltare/amenajare teritorială sistemică.

Odată cu creșterea populației a crescut și impactul dimensiunii economice globale asupra sistemului ecologic, preț pe care îl plătește Terra în perioada contemporană prin presiunea societății:

• exploatarea resurselor naturale depășește astăzi, cu aproximativ 20%, capacitatea naturală a mediului de a se regenera;

• arderea combustibililor fosili (petrol, gaze, cărbuni) produce emisii de dioxid de carbon și alte gaze (ce au efect de seră), care rețin o mare parte din emanațiile de căldură, contribuind la o încălzire climatică globală;

• peste 1 000 de specii de animale sunt amenințate cu dispariția în următoarele decenii (mai ales prin reducerea și chiar dispariția habitatelor);

• ritmul defrișării pădurilor (din 1990 până în 2002, suprafața acoperită cu pădure a scăzut de la 30% la 27,6%), în scopuri socio-economice, va diminua cu circa 40% suprafața totală în următoarele două decenii (potrivit FAO);

• poluarea apei cu reziduuri și alte substanțe produse de societatea umană afectează 1 miliard de oameni, care nu au acces la apă potabilă;

• scăderea fertilității solului conduce la reducerea productivității agricole;

• exodul populației spre metropole a generat un decalaj mare între rural și urban;

• pescuitul abundent a condus la dispariția unor specii din anumite locuri (morunul, din unele regiuni ale Mării Caspice);

• producerea energiei nucleare (astăzi, în 32 de state sunt peste 435 de centrale nucleare, față de anul 1960, când funcționau numai 29 de reactoare în 5 țări), nemonitorizată corect, poate crea mari prejudicii în caz de dezastru (Cernobîl – Ucraina);

• creșterea numărului de mijloace de transport cu motor, care elimină mari cantități de dioxid de carbon.

Toate acestea au condus societatea spre o dezvoltare economică cu valențe diferite pe plan global, dar cu impact, uneori ireversibil, asupra mediului. Se prevede o producere de energie verde, nepoluantă, pe scară largă, reprezentată de microenergie (solară, eoliană, biomasa, hidraulică), ca sursă alternativă.

2. Dezvoltarea economică și gestionarea resurselor

Gestionarea elementelor naturale exploatate se realizează numai pentru o anumită parte a acestora: pentru materii prime, combustibili, apă. Pentru altele, cum ar fi aerul sau solul, gestiunea aproape că lipsește. Dezvoltarea economică trebuie să țină cont și de elementele componente ale mediului ce participă la procesul economic, prin măsuri antipoluante și utilizarea rațională a acestora, precum și printr-o educație ecologică a societății. Subliniem principalele surse de energie:

1. Petrolul se exploatează din aproximativ 128 de zone petroliere, cu rezerve mondiale evaluate la 360 miliarde de tone. Importante cantități se regăsesc în platformele continentale, în regiunile reci (polare și subpolare, din Alaska, Siberia Occidentală), aride (Sahara) și chiar în regiunile ecuatoriale (Amazonia, Guineea). Exploatarea este distribuită inegal pe Glob: Orientul Mijlociu, America de Nord, Europa estică și fostele țări CSI, Asia de Est și Oceania, Africa și Europa Occidentală. Țările cu cele mai ridicate exploatări sunt situate în arealul Golfului Persic (Arabia Saudită, Kuwait, Emiratele Arabe Unite, Irak). În viitor, centrele de exploatare se vor îndrepta spre țări precum Brazilia, Argentina, dar și spre țări din continentul african (Congo, Namibia, Gabon, Coasta de Fildeș).
2. Rezervele de gaze naturale sunt apreciate la 5,450 miliarde m3, dintre care 20 de țări dețin 90% din rezervele mondiale. Principalele rezerve de gaze se întâlnesc în Orientul Mijlociu, în CSI, în Asia – fără statele CSI, în America de Nord și Sud, în Europa. Țările cu cele mai mari rezerve sunt Qatar, Iran, Arabia Saudită, Kuwait, Irak. Datorită prețului încă mic, gazul natural cunoaște o creștere continuă a consumului, în special în țările cu rezerve reduse.
3. Cărbunele, cu rezerve evaluate la circa 11 000 miliarde tone, este distribuit neuniform pe suprafața Globului. Peste 80% din rezerve sunt deținute de 7 țări: SUA, Federația Rusă, China, iar restul sunt repartizate în Australia, Germania, India, Africa de Sud. Se estimează o scădere a utilizării cărbunelui în generarea energiei.
4. Fisiunea nucleară prezintă numai obstacole de ordin social (exploatarea și depozitarea deșeurilor radioactive). A devenit resursă de bază pentru producerea energiei electrice la începutul anilor ‘70. Principalele țări care utilizează energia nucleară sunt SUA, Franța, Japonia și România (pe poziția 30). Franța deține primul loc, cu 76% din totalul energiei, urmată de un număr mare de țări, cu o proporție de peste 40% (Belgia, Slovacia, Coreea de Sud, Ucraina, Bulgaria). 
5. Energia hidroelectrică prezintă o perspectivă importantă de utilizare, dar cu diferențieri mari pe suprafața Globului. Chiar dacă este o sursă inepuizabilă, cu influențe favorabile și asupra agriculturii (utilizarea apei și pentru irigații), ponderea sa va scădea datorită costurilor de construcție și întreținere a lacurilor.
6. Energia solară poate fi exploatată aproape oriunde pe suprafața globului (repartizată inegal), fiind și cea mai nepoluantă sursă de energie. Singura problemă este legată de stocarea și de utilizarea acesteia pe timp de noapte, anotimp de iarnă, cer înnorat ș.a., dar și datorită costurilor ridicate de întreținere.
7. Energia eoliană este, de asemenea, o formă de producere a energiei inepuizabile și nepoluante. Se preconizează, prin tehnologia modernă, că forța vântului ar putea produce energie de mai multe ori decât se produce astăzi cu ajutorul cărbunelui.

După anul 1980, în țările dezvoltate s-au impus tot mai mult sursele de energie mai puțin poluante și regenerabile, precum energia apelor curgătoare, solară, eoliană, geotermală, dar și reciclarea deșeurilor și valorificarea acestora. S-a trecut la recuperarea deșeurilor din ambalaje din lemn, carton și plastic, până la 60% în țările dezvoltate, reducând astfel gradul de poluare și defrișarea pădurilor. O altă măsură importantă a fost luată de SUA, prin adăugarea a 2% la valoarea finită a produselor industriale pentru cercetare și protecția mediului.

Resursele umane și dezvoltarea

 Resursele umane cuprind componenta umană a oricărei activități. Resursele umane au o serie de caracteristici:

• elemente cantitative: număr, evoluție numerică, repartiție geografică, densitate, spor natural;
• structură și pregătire profesională: ponderea diferitelor ocupații, structura populației active;
• gradul de înnoire a populației: indică tendința demografică a unei populații.

Dezvoltarea economică a unei regiuni sau a unei țări este determinată de forța de muncă și înzestrarea tehnologică, la care se poate adăuga capitalul.

Resursele umane sunt materializate prin indicii  influențați de structura populației (pe sexe, vârstă, profesională), durata/speranța de viață (longevitatea), educația (rata alfabetizării) și standardul de viață (venitul pe cap de locuitor).

Structura populației Terrei

Structura populației este determinată de caracteristicile grupelor umane care pot fi analizate, rezultând în final o diversitate globală, pe țări sau regiuni.

Structura pe grupe de vârstă reprezintă o divizare a populației totale de pe o suprafață dată pe trei categorii de vârstă: 0–14 ani, 15–64 ani și peste 65 ani, raportate la nivel anual, cincinal, decadal ș.a.

• grupa tânără ( 0–14 ani) prezintă variații diferite de la țară la țară: Germania 14,1%, Franța 18,3%, Angola 43,7%, SUA 20,4%, China 20,8%, Japonia 14,2%, iar România – 15,7%;

• grupa adultă (15–64 de ani) cu diferențe de la un stat la altul: Germania 66,4%, Franța 65,3%, Angola 53,5%, SUA 67,2%, China 71,4%, Cambodgia 64%, Japonia 65,7%, România 69,6%;

• grupa vârstnică (peste 65 de ani) și reprezintă o altă categorie non-productivă (ca și cea cuprinsă între 0–14 ani). În Germania, această grupă reprezintă 19,4%, în Franța 16,4%, în Angola 2,8%, în SUA 12,5%, în China 7,7%, în Cambodgia 3,4%, în Japonia 20%, iar în România: 14,7%.

Structura populației pe aceste grupe este influențată de: fertilitate, natalitate, mortalitate, migrații, durata de școlarizare, limita de pensionare, speranța de viață, dar și de nivelul socio-economic al țării respective. Raportul dintre grupele extreme evidențiază tendințele de întinerire sau îmbătrânire a populației.
Dacă proporția grupei vârstnice depășește 12 %, atunci populația tinde spre îmbătrânire.

Structura pe sexe reprezintă ponderea bărbaților/femeilor dintr-un teritoriu și se cuantifică fie prin raportul dintre numărul total al bărbaților la numărul total al femeilor (raport de masculinitate), fie prin raportul dintre numărul total al femeilor și numărul total al bărbaților (raport de feminitate). Există diferențieri (extrem de reduse) între cele două grupe, generate de o serie de factori, precum mișcarea migratorie, mortalitatea timpurie a bărbaților în raport cu femeile, mortalitatea feminină datorată statutului social (în unele țări sau regiuni, precum India) și chiar evenimente sociale precum războaiele.

Structura socio-economică se referă la populația ce participă la o activitate economică. 
Populația activă este încadrată în trei sectoare:

• primar (populația ocupată în agricultură și în exploatarea resurselor; specific în țările slab dezvoltate din Asia de SE, Africa - 70%);  

• secundar (populația ocupată în industrie și în construcții; valori mari, 40% în state dezvolate precum: SUA, Germania, Danemarca);

• terțiar (populația ocupată în transporturi, comerț, cercetare, educație, administrație, turism; specific statelor dezvoltate: SUA, Franța cu 60%). 

Dezvoltarea și resursele umane

Conceptul dezvoltării are ca principal element populația și mediul său de viață, analizat prin cele trei elemente esențiale: longevitatea (speranța de viață la naștere), educația (media aritmetică între nivelul de alfabetizare și gradul de ocupare în învățământ) și venitul pe cap de locuitor.

PIB-ul reprezintă cantitatea de bunuri și servicii produse de o țară și apreciază simplist diferența economică dintre statelor lumii; unele țări depășesc 25 000 $ pe cap de locuitori (SUA 37 352 $; Luxemburg 66 821 $; Japonia 29 906 $; Belgia 29 707 $; Olanda 29 412 $; Elveția 30 186 $; Norvegia 37 400 $). Acestea fac parte din țările dezvoltate, cu o bunăstare mult peste limita medie mondială (unde PIB este de 6 851 $).

La polul opus sunt țările sărace, unde mai mult de un miliard de oameni nu au acces la apă potabilă. Acestea au un PIB mai mic de 1 000 $ (Eritreea, Etiopia, Somalia, Republica Democrată Congo). România are un PIB ce depășește media mondială și e în continuă creștere (în 2018 era 12 200 $).