12-13 mai 2018, Republica Moldova
În cadrul unui
parteneriat cu o școală din Cernoleuca am hotărât să mergem pentru două
zile în Rep. Moldova. Am pornit în Basarabia cu idei preconcepute. În
primul rând că drumurile sunt proaste. Apoi că n-ai ce vedea, că relieful este șters etc etc. Au existat și colegi care ne-au încurajat să mergem, să
vedem că lucrurile sunt cu totul și cu totul altfel. Și chiar au fost!
Am plecat de la 5,30 A.M. și pe la 9,30 treceam vama de la Albița.
vama Albița
Nu am
stat mai mult de 30-40 de minute la cele două puncte de trecere a
frontierei. Peisajul nu s-a schimbat semnificativ căci eram tot în
Podișul Moldovei. Totuși, dincolo de Prut terenurile sunt mai îngrijite,
șanțurile curate iar străzile mult mai largi. Și am mai observat ceva:
terenurile agricole sunt foarte puțin fragmentate. S-a păstrat o formă
de asociere a țăranilor, se lucrează la comun. N-am văzut pe nimeni pe
câmp. Niciun utilaj și cu toate acestea câmpurile sunt impecabile.
Livezi întinse, podgorii cât vezi cu ochii. Repet, totul foarte
îngrijit.
Se circulă destul de lejer, puține mașini pe ambele sensuri. Doar în Chișinău am văzut ambuteiaje.
Prima oprire o facem la
Mănăstirea Căpriana. Ne abatem un pic de la drum (E581) și după 2-3 km zărim de pe un deal frumoasa mănăstire formată din
Biserica Voievodală,
ctitorie a domnitorilor Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, Petru
Rareș, Alexandru Lăpușneanul, Vasile Lupu, Gavriil Bănulescu-Bodoni și
Biserica de Iarnă
din perioada țaristă. În apropiere un lac artificial, probabil tot al
mănăstirii. Un grup de copii primea informații ascultător de la un
călugăr cu barbă mare. În biserici alte grupuri. Liniște și verdeață, o
vreme superbă. Frumoase ambele biserici. Prima mai veche, secunda undeva
mai în spate pe un aliniament mai înalt are o formă aparte.
Toalete foarte curate undeva în spate.
temerarii
Mănăstirea Căpriana, catapeteasma
mănăstirea Căpriana
Am
continuat drumul după perioada de pauză impusă șoferilor de nu știu ce
card...În timpul acesta am dat câte 1 leu unui copil care se tot
învârtea pe lângă noi. Ne-a spus că este în clasa I-a și nu ne-a lăsat
în pace până nu i-am dat câte ceva.
Până la
Chișinău n-am
făcut mult de aici. Oraș mare, întins, cu blocuri și case așezate pe o
suprafață mare. Mergem direct în centru. În căutarea unui loc de parcare
vedem sediul
Guvenului, Arcul de Triumf și o mulțime de clădiri
vechi bine conservate. Știam de Parcul Central, așa că aici ne-am
desfășurat cea mai mare parte din perioada petrecută în capitală. Un
bulevard central era ocupat de o competiție ciclistă la care erau
invitați să participe copii de 4-6 ani și mai mari. Multă voie bună,
muzică, animație, lume la plimbare și o mulțime de bicicliști cu
echipament adecvat. Noi am căutat mai întâi o casă de schimb valutar. Am
găsit destul de repede. cursul de 4,2 lei pe 1 leu românesc ne-a dat
curaj să facem cumpărături. Am schimbat 400 RON pentru 2 persoane (eram
cu soția). Am văzut și elemente locale dar și elemente moderne, semn că
globalizarea n-are cum să ocolească acestă parte a Europei: firme
străine, bănci cu capital străin, terase în stil occidental, fast
fooduri. Noi știam de
La Plăcinte, o franciză, așa că am căutat
unul din multele localuri de acest gen. În drum spre cel mai apropiat La
Plăcinte am traversat Parcul Central și am vizitat și
Catedrala
din acest parc.Deosebit de frumoasă. Era un botez sau o cununie
acolo...Ceva mai încolo, am găsit și restaurantul La Plăcinte.
sediul Guvernului
Catedrala din Chișinău
Catedrala din Parcul Central
Arcul de Triumf
Chișinău, Muzeul de Istorie
Catedrala din Parcul Central, Chișinău
Își merită
din plin prestigiul: spațiu generos afară, pe terasă dar mai ales cel
interior, o varietate de produse. Ne-am simțit bine, am mâncat pe
săturate, unii au și băut, noi ne-am luat și desert niște plăcinte cu
mere foarte gustoase. Oameni drăguți, amabili, dar care nu înțeleg chiar
totul în limba română. Un singur minus: se stă multișor până vine
comanda. Doar când ai un grafic de respectat acest aspect devine un
impediment...De data asta noi chiar ne grăbeam. Timpul ne-a permis să
vizităm doar
Muzeul de Istorie și Etnografie. Interesant în felul
lui, dar nu m-a impresionat ...Era deja ora 16, sau aproape. Șoferii
noștri nu prea știau ce și cum...Am ieșit până la urmă dar am luat-o
spre Bălți, nu spre Orhei cum prevăzusem noi. De aici au apărut alte
discuții cu colegii mei din microbuz...
Acest drum a fost cu ghinion. În primul rând era cam peticit. Mașina nu a depășit 60-70 km/h. Am ajuns la
Bălți pe la 19,30-19,45.
Bălți, un magazin dulce
Bălți, construcție modernă
Bălți, tanc
Abia am mai găsit deschis la
Bucurie,
faimosul magazin de dulciuri moldovenesc. Este un brand cunoscut și
recunoscut în toată țara. În Chișinău n-am dat peste nicio Bucurie așa
că aici efectiv am năvălit în micuțul magazin. Săracele femei de la
tejghea au făcut vânzare în 15-20 de minute cât n-au făcut în toată
săptămâna. Eu nu sunt amator de dulciuri, dar am gustat mai mult așa din
curiozitate. Pot spune că am devenit fan Bucurie! Ce-i bun e bun! Noroc
cu bomboanele și ciocolatele astea că nu știu cum le-aș fi putut împăca
pe colegele mele supărate foc pe mine că am ratat Orheiul...Bălți este
un oraș măricel, curat, frumos cu multe însemne ale unei perioade
trecute dar care nu poate fi uitată așa de ușor. Pe multe clădiri am
văzut secera și ciocanul, steaua roșie, un tanc etc. Dar și aici, deși
suntem mult în nord, am văzut un mall, un Jisk, blocuri cu 10 etaje, o
clădire înaltă din sticlă etc. Am văzut și
Teatrul Vasile Alecsandri.
Aici, avea să aflăm, vin colegele noastre din Cernoleuca odată pe an la
teatru. Dacă am fi mers pe la Orhei am fi întârziat cel puțin două ore,
dar am fi trecut direct prin Sângerei și am fi văzut Consulado...
Pe
la 21 am pornit în căutarea cazării: la Sângerei. Până la Sângereii Noi
am mers ok după gps here, de pe telefonul meu. Apoi ne-am abătut de la
șosea la stânga pentru a ieși mai repede la destinație. N-a fost deloc
așa. Am intrat în sat, pe un drum neasfaltat, îngust, ne-am învârtit pe
acolo cred că vreo oră și tot ieșeam într-un cimitir! A trebuit să ieșim
din nou la asfalt și să ne continuăm drumul încă vreo 5-6 km! Afară se
întunecase și noi orbecăiam pe drumuri. La un moment dat am dat și de
acest orășel scufundat în întuneric la orele 22. La un peco ni s-a
confirmat că la vreo 100 de metri se află hotelul Consulado. Greu am dat
de el căci era și acesta „părăsit” cu toate luminile stinse. Am intrat
singur în hotel căutând recepția. Am dat de ea dar era închisă. Două
numere de telefon lângă un program încurajator: 24/24. Formez și sun.
Imposibil de format acest număr. Altă rețea. Noroc cu telefonul
șoferului care și-a cumpărat cartelă. Îl sun pe patron care mă asigură
că totul este ok. Sosește el și recepționera și chiar este ok. Aproape
ok, căci eu făcusem rezervare pentru 3 duble și 3 triple, iar el avea
altă configurație a camerelor. Dar ce mai contează detaliile astea?
Hotelul s-a dovedit peste aștepările noastre, patronul a mai lăsat 50 de
lei/ cameră pentru disconfortul pe care ni l-a creat. Camerele foarte
curate, paturile comode și mai late ca la noi, apă caldă, televozor în
cameră. Cu toată oboseala am mai zăbovit pe hol pe niște canapele faine
la un pește și la glume legate de gps și de Sângerei. Ciprian ar fi vrut
să bem ceva dar legea aici interzice vânzarea băuturilor alcoolice după
ora 10 seara. Asta afost prima zi.
Dimineața la 7,30 eram deja cu
bagajele făcute și puțin mai încolo coboram din nou din microbuz pentru
o cafea de nota 10 într-un Lukoil primitor. Acum puteam să pornim spre
Edineț și mai departe spre Cernoleuca, destinația noastră finală. Afară
începuse să plouă bine în reprize. Drumul nesperat de bun, circulația la
fel de răzleață. Când și când câte o mașină. Cele mai multe vechi:
moskvici, lada, mercedes model 2000 sau bmw tot de pe acolo. Puține
microbuze, rare autocarele. Multe daciile logan, mcv, rar câte un
duster. Facem stânga de la drumul principal și la 10,30 ajungem la
Cernoleuca. Mai întâi am văzut la marginea satului, departe pe dreapta,
Moara,
despre care se tot vorbește când vine vorba de Cernoleuca. Este în
paragină. Avea să aflăm că ei n-au voie să o repare pentru că este în
patrimoniu, iar autoritățile n-au bani...De aia Ciprian a propus s-o
dărâmăm! În felul ăsta o vor construi din nou.
Dăm și de Gimnaziul
„Igor Vieru”, o construcție cu etaj situată la distanță față de drum. O
curte mare verde, îngrijită, cu multe flori și mulți copaci. O clădire
veche ne atrage atenția în partea dreaptă situată în incinta colegiului.
Un fost orfelinat...
fostul orfelinat
cu prietenii noștri din Gimnaziul Igor Vieru
Gimnaziul este destul de impunător pentru o
instituție cu doar 130 de elevi. Suntem primiți calduros de doamna
directoare și cele două adjuncte și restul personalului. Se fac
prezentările, se asistă la un spectacol drăguț într-o sală de
festivități, se vizitează școala, sala de sport după care ne așezăm la
masă.
Când am mâncat ciorba de pasăre m-am întors în timp 30 de ani.
Mi-am amintit gustul ciorbei din copilărie. Credeam că am uitat acel
gust magic. M-am înșelat, era acolo în memoria mea...La un moment dat
i-am cântat La mulți ani! doamnei bibliotecare care împlinea chiar
atunci o vârstă onorabilă. am văzut mai multe cărți pe un raft cu Marx
și Lenin sau ceva asemănător. Se plâng și ele, căci ele erau dominante,
că le pleacă copiii peste hotare și nu mai vin acasă.
Apoi plecăm
la Muzeu. Un fel de muzeu despre care citisem înainte de plecare. Este o
casă particulară a fiului marelui pictor Igor Vieru. Fiul său, Roland,
sculptor, a amenajat casa părintească într-un muzeu cu 5000 $ câștigați
din vânzarea unor tablouri în Italia. Practic un hol cu vase ceramice
atârnate de grinzi, și două camere tapisate cu tablouri, cărți, ziare și
reviste cu articole despre opera lui Igor Vieru.
poarta casei lui Igor vieru
Spectacolul este
completat de explicațiile spumoase date de cei doi soți care la un
moment dat se acoperă unul pe altul. Seamănă mult cu Muzeul „Nicolae Popa”
din Târpești. Aceeași poartă din lemn masiv sculptată frumos, sculpturi
în curtea de la Târpești, fântâni sculptate la Cernoleuca etc. L-am
invitat la noi și pe dl Roland să vadă muzeul de la Târpești. A auzit
doar de Popas, nu de Nicolae Popa. La ora 16, după o cafea, ceai, apă
minerală, fursecuri și plăcinte am pornit spre casă. Intrăm în țară pe la Stânca-Costești. Trecem practic peste barajul marelui lac. Chiar este mare! La 23.30 eram la
ușa apartamentului!
