O analiză geografică a inegalităților regionale (2025)
Introducere: apa ca resursă strategică și contextul european
În contextul schimbărilor climatice accelerate și al presiunii demografice, accesul la resursele de apă potabilă nu mai este o certitudine, ci o problemă de securitate națională și o temă centrală a geografiei aplicate. Conform Directivei Cadru Apă (DCA) a Uniunii Europene, România s-a angajat să asigure o stare ecologică și chimică bună a tuturor corpurilor de apă, însă provocările persistă, în special în ceea ce privește distribuția și calitatea la nivel local.
Obiectivul acestei analize este de a evidenția inegalitățile geografice ale accesului la apă potabilă, separând cauzele naturale (resursa propriu-zisă) de cele antropice (infrastructura).
Variațiile regionale: contrastul hidric
Analiza geografică relevă un contrast hidric pronunțat între macro-regiunile României, contrast care influențează direct gradul de asigurare cu apă potabilă și dezvoltarea rețelelor de aducțiune.
Zonele cu excedent hidric (nord și vest): Regiunile montane și cele colinare din nordul Carpaților (Maramureș, Bucovina) și vest (Banat, Crișana) beneficiază de o densitate mare a rețelei hidrografice, debite mari generate de precipitațiile abundente și de existența numeroaselor lacuri de acumulare cu funcție hidroenergetică și de apărare. În aceste zone, principala problemă nu este lipsa resursei, ci calitatea surselor (poluare din activități miniere sau industriale istorice) și costul ridicat al aducțiunii către așezările izolate din zonele montane.
Zonele cu deficit hidric (sud și sud-est): Regiunile de câmpie extinse din Câmpia Română, Dobrogea și Podișul Moldovei de Sud se confruntă cu un stres hidric accentuat. Aici, resursele de suprafață sunt dependente de regimul Dunării și de ploi (care sunt tot mai neregulate), iar resursele subterane sunt adesea exploatate excesiv sau sunt de calitate slabă (salinizare, nitrați). În aceste regiuni, inegalitatea accesului este maximă, comunitățile rurale fiind cele mai vulnerabile în fața secetei.
Factorii geografici și infrastructura locală
Inegalitățile de acces sunt exacerbate de doi factori principali care țin de geografia aplicată:
Topografia și dispersia așezărilor: În zonele de deal și munte, deși resursa este abundentă, relieful accidentat și dispersia așezărilor rurale fac ca proiectele de aducțiune și rețelele de canalizare să fie extrem de costisitoare. Aceasta duce la o rată redusă de conectare la rețelele publice în mediul rural montan.
Vârsta și calitatea rețelelor: În mediul urban, chiar și în orașele cu acces teoretic bun la surse, infrastructura învechită (conducte vechi de 40-50 de ani) generează pierderi masive în rețea (în unele orașe, peste 30-40% din apă se pierde înainte de a ajunge la consumator). Acest fenomen, specific geografiei urbane și rețelelor de utilități, forțează exploatarea suplimentară a surselor, afectând sustenabilitatea.
Managementul integrat: soluția geografică
Pentru a diminua inegalitățile, este esențial un management integrat al resurselor de apă (MIAR), care reprezintă o soluție pur geografică. Acesta presupune:
Regionalizarea surselor: Tratarea apelor la nivelul bazinelor hidrografice, nu doar la nivel administrativ. De exemplu, un bazin excedentar din Transilvania ar trebui să fie conectat prin aducțiuni majore cu zonele deficitare din Câmpia de Vest sau Podișul Moldovei.
Reutilizarea apei: Implementarea unor soluții de economia circulară în managementul apei, în special în agricultură, unde se consumă cel mai mult. Apa epurată din marile aglomerări urbane ar trebui reutilizată pentru irigații în zonele sudice secetoase.
Concluzie
Accesul la apă potabilă în România este o oglindă fidelă a inegalităților regionale, rezultat al interacțiunii complexe dintre factorii naturali (distribuția resurselor) și cei antropici (calitatea și vârsta infrastructurii). Abordarea acestor disparități necesită o planificare teritorială bazată pe principii de geografie aplicată și sustenabilitate, punând accentul pe investiții în rețele și pe managementul integrat al bazinelor hidrografice pentru a asigura echitatea resurselor în fața provocărilor climatice viitoare.
