Situat la granița a trei state, Grecia, Albania și Macedonia, Lacul Prespa este un lac tectonic interesant din mai multe puncte de vedere.
- Cu o vechime de peste 5 milioane de ani, acest lac este printre puținele care nu dă semne de colmatare. Asta din cauza limpezimii râurilor care alimentează acest lac.
- Apoi trebuie spus că acest lac comunică, printr-un sistem carstic, cu Lacul Ohrid, pe care îl alimentează. Așa se face că în perioadele secetoase, mai lungi, Lacul Celor Trei Țări pierde cantități uriașe de apă prin acest sistem carstic subteran.
- lacul Prespa reprezintă și un ecositem original, cu numeroase specii endemice (belvica), specii rare (pelicanul creț, pițigoiul de stuf)
- Suprafața ..., lungimea: 23 km, lățimea: 13 km, adâncimea: 288 m
- este lacul tectonic situat la cea mai mare altitudine, 853 m, din arealul Balcanilor
- are o insulă, I-la Sf. Ahile
- se confruntă cu o mare problemă: poluarea
- din anul 2000 devine Parc internațional.
sursă imagine: en.wikipedia.org
Ion Simionescu
Datorită unor împrejurări nefericite, în fragedă pruncie, când părinții săi Maria și Toader Gheorghiu au trecut la cele veșnice, este nevoit să se mute la Botoşani, la bunica dinspre mamă, unde își petrece primii ani ai copilăriei. Aici urmează cursurile primare, la şcoala nr.1, “Marchian” (1879-1833), la care a învăţat şi Nicolae Iorga, acesta fiind cu doi ani mai mare, apoi Liceul “Laurian” (1883-1890). În toamna anului 1890 se înscrie la Universitatea din Iaşi, la Facultatea de Ştiinţe, unde îi are, printre profesori, pe Grigore Cobălcescu şi Petru Poni. După absolvirea facultăţii (1894) funcţionează pentru scurt timp ca suplinitor la Liceul “Laurian” din Botoşani, deoarece a plecat la Viena (1895) ca bursier al Academiei Române, pentru a se specializa în Geologie, mai exact în domeniul Paleontologiei şi unde de altfel şi-a susţinut şi doctoratul, în Filozofie, specialitatea Geologie (1898). După finalizarea doctoratului a plecat la Grenoble, unde și-a desăvârșit pregătirea în paleontologie. Revine în ţară în anul 1899 și intră prin concurs în învăţământul superior, la Catedra de Mineralogie a Universității din Iași. Activitatea neobosită depusă pe multiple planuri îi permite să se afirme plenar: profesor titular (1905), decan al Facultăţii de Ştiinţe (1910), membru titular al Academiei Române (1911), după ce fusese primit ca membru corespondent în 1907, Rector al Universităţii din Iaşi (1912 şi 1923), deputat de Botoşani (1919), Profesor la Universitatea Bucureşti (1929), Preşedinte al Academiei Române (1940) și diferite funcţii de mare răspundere în cadrul Ministerului Instrucţiunii publice.
Prin pregătirea sa ştiinţifică de geolog s-a ocupat mai ales de probleme de paleontologie şi stratigrafie, lăsînd posterităţii o operă de peste 2000 de titluri, din care 112 lucrări strict științifice, prin care a descris 707 taxoni specifici, dintre care nu mai puțin de 98 sunt noi pentru știință. A elaborat de asemenea 17 monografii paleontologice de mare valoare, în care defineşte şi denumeşte după criterii toponimice o serie de termeni stratigrafici intrați în uzanță internațională – subetaje ale Sarmațianului (Volhinian, Basarabian, Chersonian), un tratat de geologie (1927) și numeroase sinteze din diverse zone ale ţării, dar în special din trei regiuni: Dâmbovicioara, Dobrogea şi Podişul Moldovei.
Slujind universitatea ieșeană vreme de trei decenii, la catedră, în senat sau ca Rector a avut și satisfacția de a conduce primul doctorat în Geologie susţinut în România (1909) de către Gh.Macovei, ulterior și el membru al Academiei.
Ca intelectual de înaltă ţinută, Ion Simionescu a îmbinat munca de cercetare atât din domeniul Geologiei, Biologiei sau Geografiei cu o intensă activitate culturală şi de popularizare a ştiinţei.
Numeroase scrieri sunt dedicate frumuseţilor patriei şi poporului român: “prinos smerit către prea scumpa ţară, cu frumuseţi atât de mândre, cu neam vrednic, dar aşa de greu şi de des încercat”. A călătorit mult prin ţară, a ţinut sute de conferinţe, pe teme foarte variate şi în locuri foarte diferite, de la Ateneul Român din București până la Şendriceni-Dorohoi,de fiecare dată transpunând auditoriul în mijlocul evenimentelor relatate.
Dacă ar fi să-i aşezăm pe frontispiciul operei sale un dicton care să-l cuprindă în totalitate şi să ne edifice asupra resurselor care au constituit suportul realizărilor sale demne de cei mai iluştri înaintaşi ai ştiinţei şi culturii româneşti şi poate chiar universale, atunci gândul ne duce spre ceea ce el singur admira: crezul care l-a înscris pe marele Pasteur în Pantheonul geniului uman, “în ziua în care nu lucrez nimic, îmi pare că săvârşesc un furt”.
sursa: situl Universitatii "AL. I. Cuza" Iași (http://www.uaic.ro)
Insula Sahalin
Stat: Rusia
Regiune: Orientul îndepărtat
Suprafaţa: 85.350 km²
Populaţie: 532.393 (1. ianuarie 2005)
Capitală: Iuşno-Sahalinsk
Densitate: 6,2 locuitori pe km²
Nr. de circulaţie auto:65
Sahalin este o regiune din sud-estul Rusiei (Oblast Sahalin) de care aparţine insula cu acelaşi nume (japoneză: Karafuto), fiind situată la nord de Japonia în Oceanul Pacific de Nord. Regiunea (pe limba rusă: Сахалинская область) are o populaţie compusă în mare parte de ruşi (82 %), ucrainieini (6,5 %), coreeni (5 %), populaţia ainu (locuitorii vechi ai Japoniei) a fost în până în anii 1945 deportată în Japonia. Insulele aparţinătoare au fost anexate în secolul al XIX-lea Rusiei, constituind un motiv de conflict cu Japonia. La sfârşitul secolului al XIX- lea aici se aflau lagăre de muncă forţată a deţinuţilor politici şi prinzionierilor de război. Până în anul 1945 sudul Sahalinului a aparţinut Japoniei, iar la sfârşitul celui de al doilea război mondial Rusia ocupă şi Sahalinul de Sud constituind regiunea Sahalin. În regiunea Sahalinului de nord se găsesc zăcăminte de petrol şi gaze naturale.O ramură economică importantă a regiunii o constituie industria pescuitului.
Din punct de vedere geografic se află în Marea Ohoţk având coordonatele long. 50° 17′ N. lat. 142° 58′ E.
Uzina de gaz natural lichefiat din Sahalin a fost inaugurată produce efectiv din anul 2010. Capacitatea sa este de 9,8 milioane de tone de gaz, adică 4 la sută din producţia mondială. Circa 65% din cantitate merge în Japonia, iar Statele Unite şi Coreea de Sud îşi împart restul.
Un cutremur puternic înregistrat pe 2 august 2007, în estul insulei Sahalin, a ridicat o porțiune de 3 kilometri pătrați din apele mării, a anunțat Boris Levin, șeful Institutului de Geologie Marină si Geofizică al Academiei Ruse de Știință, citat de Russia Today. Astfel, suprafaţa insulei a crescut cu 3 kmp.
Un fapt mai puțin cunoscut este toponimul de origine română care există pe insulă: Mițulea. Alexandru Dârul, de la Institutul de Filologie din Chișinău are un articol interesant pe această temă: Toponim de origine română în Insula Sahalin.
Din acest material am aflat că toponimul Mițulea are la origine numele unui român sau ruso-român care a făcut parte din expediția din 1870 trimisă de la Petersburg și condusă la Vlasov, având ca obiectiv de cercetare Insula Sahalin. Acest tânăr cercetător agronom, pe numele său Mihail Siminovici Mițul, avea pe atunci 35 de ani, s-a ocupat cu analiza solului, a florei și a faunei Insulei Sahalin.
Mica localitate, la început avea vreo 10 gospodării, a căpătat denumirea actuală în cinstea cercetătorului-agronom Михаил Семенович Мицуль (1843-1884), unul dintre cei care „au făcut foarte mult” pentru deportații de aici.
Insula Madagascar
.jpg)
Insula Madagascar
Situată în Vestul Oceanului Indian (ţărmul de E al Africii) 11*57’ – 25*38’ lat S şi 43*12’ – 50*17’ long E.
Suprafaţa: 587.041 Kmp
Origine continentală
Stat independent ( Republica Democratica Malagasi)
Madagascarul, a IV-a insulă din lume ca marime poate fi numit drept un minicontinent deoarece prin relief, floră, faună şi populaţie se diferenţiază mult de Africa, deşi este situată la numai 400 Km, fiind separate de strâmtoarea Mozambic.
Din punct de vedere geologic insula reprezintă o componentă a vechiului continent Gondwana, fracturat şi dislocat la care s-au adăugat formaţiuni mai noi.
Sub aspect morfo-structural se disting 3 unităţi: centrală, de podiş înalt cu masive muntoase, vestică, tot de podiş dar mai jos , şi estică, de câmpie litorală îngustă.
Unitatea centrală de podiş cu altitudine de 1000m un soclu vechi precambian este constituită din micasisturi, quarţite iar masivele muntoase din granite care formează abrupturi puternice. În N se găseşte masivul Tsaratanana, cu vîrful Maromocotro de 2886 m cel mai înalt din insulă, în centru domină masivul Ancaratra cu vîrful Tsiafajavona – 2638m iar în S masivul Andrigitra cu vîrful Picbodi – 2666 m . Trecerea spre podişul vestic constituit din calcare ş gresii se face pritr-un abrupt numit Bongo Lava. Erupţiile vulcanice de vârste şi tipuri diferite au complicat relieful insulei prin neck-uri formate din fonolite şi trahite, pânze de lavă în munţii Ambre, vulcanii care au trecut în inactivitate recent( Nosi-Be) şi curgeri de bazalte frecvente care au format lacuri de baraj. Ţărmul este, în general puţin fragmentat şi jos . Cel oriental, rectiliniu, fără accidente, cu excepţia golfului Antonogil de natura tectonică; cel occidental, uneori stâncos, de regulă este nisipos, cu dune către S şi însoţit de recife coraligene.
Râurile se dirijează în cea mai mare parte sper V, având pante line în podişuri şi rupturi cu cascade şi defilee la trecerea dintre o unitate în alta morfostructurală.
Clima prezintă variaţii de la N unde este ecuatorială (calda şi umeda) la S unde este tropicală(uscată). De asemenea, variaţii sunt de la V la E impuse de circulaţia maselor de aer, şi pe verticală ca urmare a prezenţei munţilor înalţi datorită alizeului ţărmul de E este umed , cel de NV de asemenea, datorită musonului, în schimb partea de SV este mai uscată. Ciclonii traversează adeseori insula producând ravagii, inundaţii cum a fost cea din 1959.
Temperatura medie anuală la Antananarive este +18,4 grade C dar la înălţimi apare uneori şi îngheţul. Precipitaţiile ajung la 3500 mm/an pe ţărmul de E, scad în zona centrală la 1300 mm/an şi se reduc la SV până la 350 mm/an unde se dezvoltă savana. În general, se distinge un anotimp uscat din mai până în octombrie (iarna australă) şi altul ploios.
Vegetaţia este variată, cu codri seculari din specii de arbori cu esenţe tari şi valoroase: abanos, palisandru, eucalips, bumbac, santal iar în regiunile mai puţin umede baobabul şi arborele de pâine. O bună parte din păduri au fost defrişate pentru a face loc culturilor.
Fauna este originală constituind o provincie zoogeografică numita Malgaşă. Menţionăm maimuţele lemuriene sau aşa zisele maimuţe false, boul cu cocoaşă, crocodili, cameleoni, papagali, şopirle.
Subsolul insulei este bogat în grafit, crom, uraniu, toriu şi pietre preţioase. Principalele culturi şi plantaţii sunt cele de orez, porumb, cartofi, batate, manioc, fasole, arahide, banane, nuci, etc.
Madagascarul este cel mai mare producator de vanilie din lume.
Pădurile ocupă numai 21% în schimb păşunile cu fâneţe depăşesc jumatate din teritoriul ţării 57,9% practicându-se o creştere excesivă a bovinelor, caprinelor şi ovinelor. Deşi este înconjurată de ape, pescuitul ocupă o pondere mică în economie. Industria este reprezentata prin cateva ramuri ale industriei alimentare: carne, zahar si textile.
Populatia 20,653,556 locuitori este constituită din malgaşi 99%, precum şi francezi, asiatici şi câţiva italieni.
densitatea populatiei 35.2 loc/km2
Denumirea insulei de Madagascar aparţine lui Marco Polo care o dă după numele baştinaşilor “ madegaşi” şi înseamnă “ţara malgaşilor”.
Câteva aspecte despre populaţia Boliviei
Situată în America de Sud, Bolivia este o ţară mare, cu o suprafaţă de peste 1 milion kmp şi interesantă sub aspectul populaţiei.
Relieful acestei ţări este dispus în trepte ce scad din partea vestică (Munţii Anzi, 6.500 m), la sub 300 m în est unde se dezvoltă câmpiile fluviale ale Madeirei şi Paraguayului.
Deşi 2/3 din suprafaţa ţării o reprezintă zonele joase, aici trăiesc aproximativ 20 % din populaţia Boliviei. Cea mai populată regiune este podişul înalt Altiplano, cuprins între ramurile Andine, unde altitudinile sunt cuprinse între 3.300 şi 3.850 m. Circa 70% din populaţia Boliviei trăieşte în acest podiş înalt unde climatul terperat continental este de preferat celui tropical din est.
Numeric, populaţia Boliviei număra 8,8 milioane locuitori, după recensământul din 2005, iar estimările din 2006 indicau o populaţie de 8,9 milioane locuitori, iar cele din 2014 preconizau valori de peste 10 milioane bolivieni.
Densitatea populaţiei are valori de 1 loc/kmp în zona estică şi 10 loc/kmp în zona andină.
Rata anuală de creştere este estimată la 1,45%.
Limbile vorbite în Bolivia sunt:
- spaniola, vorbită de 87% dintre locuitori,
- quechua, vorbită de 34% dintre locuitori,
- aymara, guarani, pano.
Gradul de alfabetizare este de 87%.
Structura populaţiei pe grupe de vârstă:
- 35% din populaţie este cuprinsă în grupa 0-15 ani,
- 60% din populaţie are vârsta cuprinsă între 15-64 ani,
- 5% din populaţie depăşeşte 65 de ani.
Speranţa de viaţă în Bolivia este de 65,5 ani. La Paz (1.200.000 locuitori), Santa Cruz (694.616), Cochabamba (404.102), Oruro (183.194), Sucre (120.000) și Potosí (112.291).
Din lista aceasta de oraşe se poate constata că doar Sacaba se află în afara zonei înalte, restul fiind situate în Altiplano. De asemenea, mai trebuie consemnat faptul că Bolivia se află printre cele trei ţări din America Latină, alături de Peru şi Guatemala, în care populaţia amerindiană are valori mari: aymara (2 milioane), chiquitano (180.000), guarani (125.000).
