Principatul Moldovei a fost un stat
ce a existat în Europa timp de peste cinci veacuri. Principatul
eraalcătuit din Țara de Sus, Țara
de Jos, împărțite la rândul lor în ținuturi și ocoluri (Cernăuți,
Hotin, Soroca, Rădăuți, Suceava, Dorohoi, Botoșani, Cârligătura, Neamț, Bacău,
Iași, Lăpușna, Orhei, Putna, Roman, Tecuci, Vaslui, Tutova, Bârlad, Covurlui,
Frumoasa, Ciubărciu, Oblucița, Chilia, Cetatea Albă). Limitele Moldovei erau Munții
Carpați în vest, râul Nistru la est,
râurile Nistru și Ceremuș la nord, iar în sud granița era
formată din Marea Neagră, Dunăre, Siret și Milcov. Nistrul a reprezentat de-a lungul timpului o
adevărată graniță naturalăa Principatului, în lungul său fiind construit un
adevărat sistem defensiv al Moldovei medievale.
Cetatea Hotin
Prima dintre cetățile de pe Nistru este
Hotin, pe malul abrupt al fluviului, în orașul omonim din regiunea
Cernăuți, Ucraina. Construcția actualei fortărețe a început în anul
1325, suferind îmbunătățiri majore în jurul
anilor
1380 și
1460. Însă, cercetătorii ucraineni au
descoperit urme și mai vechi pe acest loc (sec. al IX-lea), un fort militar
înălțat de slavii vestici. Dacă analizăm datele istorice legate de acest sitdescoperim
o istorie zbuciumată a acestei cetăți:
În secolul al XI-lea, cneazul
kievean Vladimir I (978–1015) a pus bazele unui sistem de
fortificații din lemn și pământ) la frontierele de vest și sud ale statului
său, pentru a proteja Rusia kieveană de invazia mongolilor
La sfârșitul
secolului al XI-lea, fortăreața aparținea Principatului Terebovlia, care în
jurul anului 1140 era vasal Cnezatului de Halici și în anul 1199, cnezatului Halîci-Volînia.
În perioada 1250-1264, cneazul Daniel al
Galiției (1201-1264) și fiul său Lev, cu toate că erau forțați să fie
supuși ai Hoardei de Aur, au realizat lucrări de întărire a cetăților de
pe cuprinsul statului său.
În a doua
jumătate a secolului al XIII-lea, cetatea a fost reconstruită de voievodul din Onut, cu ajutorul negustorilor genovezi de la Marea Neagră.
După unele
surse, prima fortăreață a fost construită în anul 1325 de
către voievozii moldoveni din Onut, vasali meridionali ai Cnezatului de Halîci-Volînia .
La începutul
secolului al XIV-lea, cetatea a fost controlată se pare de către poloni sau
maghiari, acest lucru decurgând din ipoteza formulată încă de cronicarul
Dlugosz, conform căreia cetatea ar fi fost construită de Cazimir cel Mare al
Poloniei (1333-1370) .
În jurul
anului 1340, cetatea a fost ocupată de voievodul moldovean Dragoș, vasal
al Regatului Ungariei. După anul 1375, cetatea a devenit parte
a Moldovei.
După altă
sursă, fortificațiile actuale au fost construite după anul 1400 de către
domnitorul moldovean, Alexandru cel Bun (1400-1432), cu ajutorul unor
meșteri trimiși de cneazul Vytautas cel Mare (Witold) (1401-1430) al
Lituaniei. Într-un document din 6 octombrie 1408 dat de Alexandru cel Bun
negustorilor din Liov, Hotinul era menționat ca punct vamal astfel: „Iar
cine va duce cai sau iepe la Camenița va da… la Hotin ce ar fi avut să dea la Cernăuți…
de fiecare cal… câte doi groși” .
În anul
1436Hotinul a fost ocupat de către Polonia
În 4 aprilie
1459, domnitorul moldovean Ștefan cel Mare a redobândit Cetatea
Hotinului de la polonezi, după un asediu care a durat doi ani. În anul 1476,
garnizoana moldovenească din cetate a rezistat cu succes asediului armatei
turcești a sultanului Mehmed al II-lea.Ștefan cel Mare a dispus
extinderea considerabilă a zidurilor cetății. Au fost construite ziduri de 5-6
metri lățime și 40 metri înălțime, fiind adăugate trei turnuri și amenajată o
curte interioară cu dimensiuni de 10 metri.
În vara
anului 1538, cetatea a fost capturată de către armatele Uniunii
Polono-Lituaniene aflate sub conducerea Marelui Hatman Jan Tarnowski,
după un asediu. Trupele poloneze au distrus trei turnuri și o parte din zidul
de vest, aruncându-le în aer. Turnurile și zidul distruse au fost reconstruite
între anii 1540-1544 de domnitorul moldovean Petru Rareș (1527-1538,
1541-1546).
Odată cu
decăderea Principatului Moldovei, atât orașul, cât și cetatea au trecut sub
protecția turcilor
Revenit
pentru a doua oară pe tronul Moldovei, Alexandru
Lăpușneanu (1552-1561, 1564-1568) a redobândit cetatea, apelând la
ajutorul turcilor.
La data de
15 aprilie 1572, Bogdan Lăpușneanu emite un act în Cetatea Hotinului, în care
se autointitula domn al Moldovei și încredința cetatea unei garnizoane poloneze
comandată de Martin Dobrosolovski, pentru o perioadă de trei luni, la expirarea
căreia acesta era liber să predea cetatea moldovenilor
La sfârșitul
secolului al XVI-lea, Moldova devenise un principat tributar
Imperiului Otoman. În acea perioadă, Imperiul Otoman a extins
fortăreața.
După
înfrângerea sa în Bătălia de la Bacău din mai 1600 de către domnitorul
muntean Mihai Viteazul, care a realizat astfel Unirea țărilor române,
fostul voievod Ieremia Movilă s-a refugiat în Cetatea Hotinului,
împreună cu familia sa, cu un grup de boieri credincioși și cu fostul
voievod transilvănean, Sigismund Bathory, beneficind de protecția
polonezilor.
În anul
1615, trupele Uniunii Polono-Lituaniene au ocupat din nou Hotinul. În
anul 1620, după bătălia de la Țuțora dintre polonezi și turci, orașul și cetatea
au fost capturate de Imperiul Otoman.
În perioada
septembrie - octombrie 1621, oastea moldovenească și armata Uniunii
Polono-Lituaniene, au ținut piept cu succes armatei otomane a
sultanului Osman al II-lea în Bătălia de la Hotin.După tratatul
de pace de la Hotin, cetatea a revenit Moldovei, dar în fapt a rămas sub
control turcesc. Ca urmare a
celor decise prin Tratatul de la Karlowitz din 1699, Cetatea
Hotinului a fost transferată de la Uniunea polono-lituaniană
la Principatul Moldovei , Poloniei revenindu-i Podolia. Imperiul
Otoman a ocupat în cele din urmă cetatea, anexând-o de la statul moldovean
după Marele Război al Nordului
În anul
1713, serascherulAbdi Pașa trecând cu oastea pentru a-l ajuta pe fostul rege al
Poloniei, ocupă cetatea Hotinului. În anul 1715, Hotinul este transformat
în raia turcească în cadrul Imperiului Otoman, menținându-și acest
statut până în 1812. După instalarea turcilor în cetate, ei au adus ingineri
francezi care au reconstruit și lărgit cetatea, construind un al doilea brâu de
ziduri, fortificația bastionară modernă, precum și băi turcești și o moschee.
Turcii au folosit cetatea pe post de garnizoană a trupelor.
Prin Tratatul
de pace de la București, semnat pe 16/28 mai 1812,
între Imperiul Rus și Imperiul Otoman, la
încheierea războiului
ruso-turc din 1806 – 1812, Rusia a ocupat
teritoriul de est al Moldovei dintre Prut și Nistru, pe care l-a
alăturat Ținutului Hotin și Basarabiei/Bugeacului luate de la turci, denumind
ansamblul Basarabia (în 1813) și transformându-l într-o gubernie împărțită
în zece ținuturi
(Hotin, Soroca, Bălți, Orhei, Lăpușna, Tighina, Cahul, Bolgrad, Chilia și Cetatea
Albă, capitala guberniei fiind stabilită la Chișinău). Odată cu retragerea
otomanilor din Hotin, ei au distrus o parte din cetate, ea fiind refăcută
ulterior.
În anul
1826, a fost realizată o stemă a orașului. În 1832, s-a construit o biserică cu
hramul „Sf. Aleksandr Nevski” în incinta cetății. În anul 1856, guvernul rus a
abrogat statutul de zonă militară a Cetății Hotinului.
Primul
Război Mondial și Războiul Civil Rus au reprezentat o grea
încercare pentru locuitorii Hotinului. În anul 1918, Hotinul a fost ocupat de 5
state: Rusia, Ucraina, Republica Democratică
Moldovenească, Austro-Ungaria și România.
După primul
război mondial, orașul Hotin a făcut parte din componența României, ca
localitate de reședință a județului Hotin. Acest oraș a fost cel mai
nordic oraș al României Mari, fiind situat la 283 km
de Chișinău și la 554 km de București. Era oraș de graniță,
populația sa sporind în acea perioadă prin sosirea mai multor emigranți de
peste Nistru.
Ca urmare
a Pactului Ribbentrop-Molotov (1939), Basarabia, Bucovina
de Nord și Ținutul Herța au fost anexate de către URSS la 28
iunie 1940.
În perioada
iulie 1941 - martie 1944, toate teritoriile anexate anterior de URSS au
reintrat în componența României. Apoi, cele trei teritorii au fost reocupate de
către URSS în anul 1944 și integrate în componența RSS
Ucrainene, conform organizării teritoriale făcute de Stalin după anexarea din
1940, când Basarabia a fost ruptă în trei părți. Cetatea Hotinului a fost
restaurată de către sovietici în perioada 1975-1980.
Începând din
anul 1991, orașul Hotin face parte din raionul Hotin al regiunii
Cernăuți din cadrul Ucrainei independente, fiind centru
administrativ raional.
Astăzi,
Hotinul este unul dintre cele mai mari orașe din regiunea Cernăuți, un
important centru industrial, turistic și cultural al
provinciei istorice Bucovina. În septembrie 1991, în timpul celebrării a
370 ani de la Bătălia de la Hotin, s-a inaugurat un monument în
onoarea hatmanului ucrainean PetroSahaidacinîi, realizat
de sculptorul I. Hamal.
Cetatea
Hotinului are un plan neregulat, aproximativ trapezoidal, cu latura de vest
arcuită. Dimensiunile cetății sunt de 145 X 60 metri, având o suprafață de 870 metri pătrați.
Cetatea este înconjurată de un șanț de apărare peste care se trece pe un pod.
Foto Roșu Constantin
Cetatea este
construită din bolovani de carieră nefasonați dispuși în asize regulate. În
structura de piatră formată din bolovani, au fost introduse cărămizi de culoare
roșie, împodobind brâiele ornamentale ale cetății și construcțiile interioare
cu motive geometrice roșii.
Cetatea are
cinci turnuri acoperite cu șindrilă, dintre care trei - turnul poartă
(turn rectangular situat la sud și la care se ajunge pe un pod pe piloni, de
felul celui de la Cetatea Neamț sau de la Cetatea de Scaun a
Sucevei) și două turnuri cilindrice - sunt ridicate de Ștefan cel Mare,
iar celelalte două turnuri de formă rectangulară (turnul masiv din partea de
nord, despre care se presupune că ar fi fost vechiul donjon al
cetății și turnul din partea de est) sunt refolosite, fiind anterioare. Cele
mai înalte turnuri ating o înălțime de 25 metri.
Cele mai
groase ziduri sunt cele din partea de vest, cele din partea dinspre Nistru
fiind mai subțiri. Pe unele porțiuni, zidurile sunt străpunse de metereze, mai puțin în partea dinspre râul
Nistru.
În
interiorul cetății se află diverse construcții, dintre care menționăm:
- un paraclis
cu hramul Adormirii Maicii Domnului.
- o reședință
princiară (palatul domnesc) - cu două etaje înalte, beciuri adânci și toată
fațada decorată în cărămidă,
- o cazarmă,
- o fântână.
Astăzi fortăreața
este o importantă atracție turistică a Ucrainei. În anul
2007, cetatea a fost declarată de statul
ucrainean ca fiind una dintre
cele șapte
minuni ale Ucrainei. Este de asemenea o rezervație arhitecturală
națională ucraineană din anul 2000.
Cetatea Soroca
Cetatea de la Soroca a fost înălțată de Ștefan cel Mare în ultimul sfert al secolului al
XV-lea. O spune tradiția locală, care-i explică numele prin faptul că domnul a
pus soroc (termen de clădire). În 1499 este menționat documentar Coste, primul
pârcălab al cetății. Cetatea Soroca a fost înălțată împotriva cetelor tătare de
pradă, care prin vadurile Nistrului, își croiau drum în Moldova. Soroca n-a
fost o cetate mare, cu două rânduri de ziduri, ca Suceava, Cetatea Albă sau
Hotinul, ci o fortăreață mică, un castel pentru adăpostul unei străji de pază
împotriva tătarilor.
Unii istorici, între care Dimitrie Cantemir, Constantin Stamate, Zamfir Arbure şi
Nicolae Iorga consideră că cetatea Soroca e de fapt construită pe locul fostei
factorii genoveze Olchionia, unde
erau depozitate mărfurile aduse din Podolia.
Cetatea Soroca este un monument istoric unic
în arhitectura construcţiilor defensive ale Moldovei medievale. Scrisoarea
lui Petru Rareş, expediată la 23 aprilie 1543
către magistrul oraşuluiBistriţa din Transilvania, în care domnitorul cerea
meşterişi calfe pentru a ridica întărituri la Soroca este considerată
argumentul hotărâtor în datarea cetăţii din piatră. Cetatea de piatră pe care o
vedem azi a fost ridicată de un grup de zidari din Transilvania, conduşi de
meşterul Iacob, care a şi lăsat o inscripţie în interiorul cetăţii: „a
construit acest castel Iacob”. Înainte de cetatea de piatră a existat aici o
cetate de lemn şipământ, despre care se crede că, deşi a fost menţionată abia în
1499, ar fi fost construită mai înainte. Vestigii ale acestei fortificaţii de
lemn au fost găsite în decursul săpăturilor arheologice din interiorul cetăţii.
De la Photobank MD fromChisinau, Moldova -
Сорокскаякрепость / Cetatea Soroca / Soroca Fortress, CC0,
https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=76962433
Cetatea are o formă circulară cu diametrul curţii interioare de 30,5 m,
cu 5 turnuri, 4 circulare şi unul prizmatic cu pasajul de intrare, toate
amplasate la distanţe egale. Zidurile incintei, de 3,05 m grosime în toate
elementele sale, au o înălţime de 21 m, cu o evazare sub formă de talos la
nivelul solului, adâncite cu încă 7 m în platou până la stratul cu rocă dură.
Partea superioară a cetăţii, dominată de turnurile ce se ridicau deasupra
curtinelor cu 4 m, este înzestrată cu creneluri. În interiorul cetăţii trei
rânduri de galerii de lemn, susţinute pe grinzi în consolă, erau destinate
apărătorilor cetăţii.
Dimensiunile şi forma cetăţii Soroca sunt foarte importante pentru
înţelegerea originii şi locului ei în sistemul de apărare al Moldovei
medievale. Cetatea Sorocii este contemporană relizărilor Renașterii italiene,
ea comportă trăsături asemănătoare cu multe dintre cetățile din nordul Italiei
(în special cu castelul Caprarola), dar există și destule elemente care le
deosebesc. Dimensiunile mici ale cetăţii, diametrul interior egal cu 100 paşi,
plasează cetatea Sorocii printre realizările remarcabile ale arhitecturii
europene, fiind o mărturie a experienței meşterilor ei în arta construcţiilor.
La finele secolului al XVII-lea, în timpul aflării în cetate a unui
efectiv de 2000 de oşteni polonezi, au fost făcute o serie de schimbări. Au
fost alipite pereţilor incintei 13 încăperi pentru păstrarea prafului de puşcă,
iar deasupra lor au fost construite încăperi pentru cazare. Intervalele dintre
creneluri au fost astupate rîmînînd orificii pentru tragerea cu arme uşoare.
Pentru oştenii polonezi au fost construite cazărmi în afara cetăţii, terenul
fiind înconjurat cu un şanţşi un val de pământ.
Cetatea Soroca mai este
cunoscută și pentru locul unde s-au întrunit oștirile moldovene sub conducerea
celebrului om de stat Dimitrie Cantemir și armatele rusești conduse de țarul
Petru I în timpul campaniei de la Prut împotriva ostașilor turci în anul 1711.
Cetatea Tighina
Cetatea
Tighina, așezată pe malul Nistrului a
fost una dintre cele mai puternice cetăți ale Moldovei. Amplasată la un vad al
Nistrului, avea o așezare geografică avantajoasă, fiind ferită de inundații. În
secolele IX-XI populația băștinașă a ridicat lângă vad o fortăreață, a cărei
urme au fost găsite în preajma satului Calfa. Denumirea Tighina se datorează
cumanilor, care în secolele XII-XIII ajungeau cu turmele în preajma
trecătoarei.
De la Ivo Kruusamägi - Operă proprie, CC BY-SA 3.0,
https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=30327431
În anii 70 – 80 ai
secolului al XIV-lea Tighina a fost incorporată Țării Moldovei. Tighina devine
un punct important pe Drumul comercial Moldovenesc care lega Europa Occidentală
cu Orientul prin vadul Dunării de la Isaccea, regiunile bizantine de la dreapta
Dunării cu Caffa, colonia genoveză din Crimeea. Această cale comercială s-a mai
numit și Drumul tătăresc. Acest drum se încrucișa la Tighina cu drumul fluvial
care ducea de la Hotin la Soroca, la Cetatea Alba și la Marea Neagră.
Într-un
hrisov din
8 octombrie 1408,
prin care domnitorul
Alexandru cel Bun acorda
privilegii negustorilor din Liov în comerțul cu Țara Moldovei se subliniază
rolul Tighinei ca centru vamal. Astfel, 8 octombrie 1408 este data primei
atestări documentare a Tighinei ca oraș și centru de vamă.
Tighina este
menționată apoi frecvent în actele oficiale ale cancelariei domnești: în 1434
într-un alt privilegiu acordat negustorilor Lioveni de către Ștefan al III-lea;
în 1452 în actul emis de
Alexăndrel; în 1456 în
privilegiul acordat de
Petru Aronliovenilor.
La sfârșitul
secolului al XV-lea, lângă vechea localitate Tighina a fost construită o cetate
din lemn și pământ, întregind astfel sistemul defensiv al Moldovei medievale și
fiind pe vremuri una dintre cele mai puternice cetăți. Acest lucru este
confirmat de
Dimitrie Cantemir, care
nota în „Descrierea Moldovei":
„Tighina,
numită de turci Bender, până nu demult o cetate foarte întărită, iar acum de
însuși turcii fortificată prin multe lucrări dinspre Nistru... În zadar au fost
toate asediile turcilor, înainte de a se hotărî condițiile supunerii ei".
Dimitrie Cantemir o considera, până a trece în mâinile otomanilor, drept „cea
mai fortificată cetate a întregii țări".
Cetățuia de pământ era,
probabil, rotundă sau semirculară, avea două șanțuri adânci de apărare, precum
și un val de apărare, iar în poala valului din interiorul cetății erau
construite locuințe de tip bordei. Acest lucru este demonstrat de săpăturile
care au descoperit urmele unei locuințe arse și diferite obiecte de uz casnic din
secolele XV – XVI.
Cetatea avea menirea de
a reține pătrunderea în Moldova, prin trecătoarea de la Tighina, a tătarilor
care participaseră la campaniile otomane din 1476 și 1484 împotriva lui Ștefan
cel Mare.
În vara anului 1538
sultanul Soliman Magnificul intră în Moldova. Țara este atacată din nord de
poloni, iar din sud-est de tătari. Domnitorul Petru Rareș, trădat de boieri s-a
refugiat în Transilvania, iar sultanul intră în Suceava și pune stăpânire pe
tezaurul țării. În Țara Moldovei se instaurează regimul suzeranității otomane
și totodată o parte a teritoriului Moldovei este ruptă din trupul țării și
transformată în raia (provincie a Imperiului otoman). Tighina devine raia şi
este rebotezată în „Bender" – în turcă „trecătoare întărită".
Călătorul turc,
EvliaCelebi, care a vizitat în secolul al -le Moldova, relata că «hanul tătar
l-a rugat pe sultanul Suleyman să zidească în acel loc o cetate și astfel, ca
poruncă împărătească, a fost construită această cetate». Cetatea a fost
construită de renumitul arhitect otoman Sinan-aga, fiul lui Abdul Menan-aga,
care a participat la campania din 1538 ca inginer de poduri.
Noua fortăreață din
piatră pe locul citadelei vechi este ridicată timp de un an (1538-1539).
Arhitectul V. Voițehovski care în secolul XX a studiat arhitectura cetății
scria: „cercetînd zidurile citadelei s-a descoperit că ele sunt formate din
două straturi, ceea ce vorbește despre existența cetății până la expansiune
aturcească din 1538, cel de-al doilea strat a fost adăugat, cum se vede, de Sinan".
EvliaCelebi astfel
descrie fortificația înălțată de turci:
«Cetatea
aceasta are două rînduri de ziduri. Mai are înca o poartă de fier care se
deschide spre miază-zi... In această despărțitură a cetății nu se află alte
construcții în afară de cele o sută de încăperi acoperite cu șindrilă. Mai este
o poartă de fier, înăuntrul cetății, care dă spre fortificația de jos, este
mică și se deschide spre răsărit. Cetatea asta de jos se întinde până la
marginea Nistrului. Toate casele din cetate sunt îndreptate cu fațada spre
Nistru, fiind în total trei sute de încăperi... Toti ienicerii, gebegii și
tunarii locuiesc aici. Aceasta este o cetate trecătoare, care constituie o
cheie puternică a țărilor otomane».
La acea vreme cetatea
construită din piatră reprezenta un patrulater înconjurat din trei părți de un
șanț foarte adânc. Cetatea de sus avea 12 turnuri, iar cele patru posturi de la
colțuri deveniseră niște bastioane bine fortificate, care aveau menirea să ia
asupra lor tot greul luptelor în caz de asediu neașteptat. Cetatea de jos, mai
modestă ca proporții, avea doar șase turnuri, dar prin poarta ei se aducea apă
de la Nistru.
După edificarea
cetății, Bender devine un centru administrativ al teritoriului rupt de curând
din Țara Moldovei. Conform inscripției de pe zidul cetății, în oraș activa un
cadiu (judecător musulman) cu anumite împuterniciri administrative în
circumscripția respectivă, numit kadiat.
La sfîrșitul secolului
al XVI-lea detașamentele de moldoveni atacaseră de mai multe ori cetatea
Benderului, dar fără succes. În vara anului 1574 Ion Voda cel Viteaz o asediase
cu armata sa. Pentru a contracara asemenea atacuri, în 1579 lângă Bender a fost
ridicată o nouă întăritură. În aceeași perioadă Benderul a fost atacat și de
cazacii zaporojeni.
După înfrângerea de la
Poltava (1709) la Bender s-a refugiat pentru cîțiva ani regele Suediei Carol al
XII-lea.
Cetatea Bender a avut
mult de sufeit în timpul războiului ruso-turc din 1768-1774. În noiembrie 1789
cneazul Potiomkin a cucerit cetatea Bender, fapt pentru care țarina Ecaterina a
II-a l-a decorat cu o cunună de lauri confecționată din aur.
În 1818 cetatea Bender
a fost vizitată de împăratul Rusiei Alexandru I, iar în 1828 de către Nikolai
I. În prima jumătate a secolului al XIX-lea Bender intră în categoria cetăților
de clasa I din Imperiul Rus.
După războiul ruso-turc
din 1877-1878 Imperiul Otoman își pierde pozițiile strategice în sud-estul
Europei. În 1897 cetatea Bender pierde statutul de obiectiv militar.
Cetatea Albă
Cetatea Albă este una din cele mai vechi
aşezări de la nordul Mării Negre, fondată la sfârşitul secolului VI î.e.n. de
către coloniştii greci din Milet la limanul Nistrului, pe atunci un vast golf
maritim. Localitatea a împrumutat denumirea greacă a fluviului pe care era
aşezată: Tyras. Amplasată într-un loc deosebit de favorabil comerţului, Cetatea
Albă a fost mereu disputată între marile puteri beligerante din zonă, iar
denumirea ei, vine de la culoarea albă a calcarului din care a fost construită.
Cetatea medievală s-a păstrat perfect,
construită pe promontoriul înalt stâncos, care domină limanul de la înălţimea
de cca 25-30 m, planul fortificaţiei fiind o mărturie a unor lucrări de
extindere în scopul optimizării treptate a capacităţii de apărare a cetăţii.
Constă dintr-un fort/castel şi două curţi exterioare, care formează obstacole
consecutive în calea avansării inamicului, fortul prezentând ultimul punct al
rezistenţei apărătorilor. Istoria formării complexului fortificat medieval este
cunoscută doar pentru ultimele perioade ale constituirii şi utilizări sale, iar
începuturile ei şi scopul fondării sale – rămân incerte până astăzi. Analizând
documentele istorice se apreciază că începutul fortificaţiei a fost pus de
către colonia genoveză, ajunsă pe malul limanului în urma ofertei împăratului
bizantin genovezilor, care au ocupat malurile de nord ale Mării Negre în
secolul XIII-XIV. Cetatea și așezarea urbană s-au dezvoltat însă, în principal,
în timpul aflării acestora în componenţa Statului moldovenesc. Principalele
structuri medievale păstrate datează anume din perioadă când făceau parte din
Moldova.
Nucleul istoric şicompoziţional al
fortificaţiei Cetatea Albă este fortul, ridicat pe locul unor construcţii
antice, de origine, probabil, elenă/greacă, din aceeaşi perioadă suntşi ruinele
unui templu, păstrate în curtina de est a fortului. Fortul este amplasat la
extremitatea de nord a malului, unde promontoriul formase un ieşind în direcţia
limanului, cu latura de nord aliniată la configuraţia malului, clădirea fiind
din această parte protejată de pantele abrupte. Zidurile exterioare, foarte
masive, variind de la 4,0 m la 5,5 m, înalte de 16-17 m, cu lungimea exterioară
de cca 30x32 m, opace în partea de jos, închid o curte de 18x22 m. Doar în
zidul orientat spre vest, la cca 3,5 -4,0 m înălţime de la sol, se află golul
de la intrarea veche în interiorul incintei, soluţie caracteristică donjoanelor
şi castelelor. Colţurile fortului sunt întărite de turnuri cilindrice, de
diferite dimensiuni, cu diametrul între 10 şi 15 m. Diferită este şi forma
spaţiului interior: pătrate, orientate spre liman şi circulare, orientate spre
prima curte, ceea ce este un indiciu al apariției lor treptate, fiind
purtătoare ale unor tradiții constructive eterogene. Cel mai mare turn este
plasat în colţul de sud-est, numit şi donjon, care avea, probabil, în partea
superioară un drum de strajă, sprijinit pe console. Partea superioară a
zidurilor fortului au fost crenelate, dar aspectul lor de astăzi se datorează
intervențiilor de mai târziu. Alipite din interior la curtina de nord,
orientată spre liman, erau încăperi construite din piatră, suprapuse în 2-3
niveluri, prin care era acces la nivelurile superioare ale turnurilor şi la
drumul de strajă. În zidul, orientat spre liman, de unde se aşteptau la primejdia
cea mai mare, se aflau crenelurile dreptunghiulare, arhaice pentru trăgători.
Sub ele se aflau încăperi subterane boltite. În colţul de nord-vest al curţii
fortului se află o pivniţă boltită, apariţia ei datând dintr-o etapă mai târzie.
Pe timpul domniei lui Roman Muşat, numit
în documentul din 1392 „Marele singur stăpânitor, ... din munte până la
mare", Cetatea Albă împreună cu regiunea de sud a interfluviului
Prut-Nistru făcea parte deja din componenţa statului independent Ţara Moldovei.
Odată cu devenirea ei cetate moldovenească, în încăperea de la nivelul doi al
citadelei, a fost amenajat un paraclis, din care a rămas absida altarului,
semicirculară în plan, săpată în peretele de est al citadelei. Deasupra
intrării iniţiale în fort a fost instalat semnul heraldic al Ţării Moldovei –
în chenarul pătrat, capul de bour, cu soarele şi luna în partea de jos.
După atacul flotei otomane din 1420, în
anul următor, în cetate au fost efectuate lucrări de construcţieşi întărire, în
care au fost antrenaţi, după unele informaţii neconfirmate, 12 000 de salahori
şi 4000 de căruţe. Între anii 1435-1440 în timpul luptelor pentru domnie dintre
urmaşii lui Alexandru cel Bun – IliaşşiŞtefan, la Cetatea Albă se găsea
reşedinţa lui Ştefan, care a continuat lucrările de fortificare a cetăţii.
Politica de expansiune a Porţii Otomane
s-a intensificat după căderea Imperiului Bizantin. În anii 1454-1455 sultanul
MehmedFatih, cuceritorul Constantinopolului, întreprinde atacuri asupra Cetăţii
Albe. Domnitorii Moldovei ridică la Cetatea Albă noi fortificaţii, mărturie
fiind inscripţia din 1454, plasată pe turnul din partea de est a curţii, pe
care s-a putut citi: „
acest zid a fost
construit prin stăruinţa domnului Stanciu". În 1475 MehmedFatih repetă
atacurile, ceea ce îl face pe Ştefan cel Mare să înceapă lucrările de
fortificaţie, corespunzătoare noii tehnici de război, adaptează cetatea la
tactica bazată pe artilerie, construind a doua curte exterioară cu o suprafaţă
mult mai mare.
Aspectul final al cetăţii însumează trei
fortificaţii – trei obstacole consecutive în calea inamicului, în 1479 fiind
atestată încheierea lucrărilor la zidurile celei de a doua curţi fortificate.
În 1484 este atestată finalizarea porţii mari, numită „Poarta Chiliei",
principalul acces în cetate. Aceasta este cu două etaje, cu două porţi, una
exterioară și alta interioară, cu hersă în faţaporţii exterioare. Avea pod
mobil, peste șanţul ce înconjoară cetatea. În paramentul exterior al porţii se
vede chenarul rămas de la plita lapidară cu inscripţia din 1484. A fost scoasă
în perioada postbelică şi ascunsă în fondurile Muzeului din Herson, împreună cu
celelalte piese informative despre construcţiaCetăţii Albe.
În luna august 1484 Cetatea Albă a fost
cucerită de armata Porţii Otomane sub conducerea sultanului Baiazid al II-lea.
Cetatea a fost una dintre cele mai puternice fortificaţii ale Moldovei, nefiind
modificată, esenţial, sub dominaţia otomană.
În anul 1774 Cetatea Albă este ocupată
de ruși, dar retrocedată turcilor prin Pacea de la Kuciuc-Kainargi. În 1806:
iarăși cucerită de ruși, dar odată cu anexarea Basarabiei la Imperiul Rus în
1812, pierde din însemnătatea militară de fortificaţie de la marginea ţării. Ca
urmare este părăsită și începe să se deterioreze.
De la ІринаПустиннікова -
Operă proprie, CC BY-SA 3.0,
https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=4106385
Luată în ansamblu, Cetatea Albă
constituie cea mai mare și mai bine întărită fortificaţie defensivă din Moldova
medievală, un vechi și simbolic monument de arhitectură, ce impresionează atât
prin dimensiune și expresivitate, cât și în virtutea locului ales pentru
zidire.
Bibliografie(surse)
http://www.literaturasiarta.md/
www.wikipedia.com
www.istoria.md
m.moldovenii.md
www.historia.ro
www.travel.md
http://www.visit.md
