Resursele naturale și valorificarea lor- clasa a VI-a

Resursele Europei
resursele naturale sunt mijloace de existență oferite omului de mediu înconjurător.
resursele pot fi împărțite în 2 mari categorii:

1. Resurse epuizabile
Cărbunii - se găsesc și se exploatează din Rusia, Polonia, România, Ucraina, Marea Britanie, Germania. Se utilizează în termocentrale și în ind. chimică.
Petrolul-se exploatează din Marea Nordului, Marea Caspică, Marea Neagră, din Rusia, Marea Britanie, România, Norvegia, Ucraina.
Gazele naturale - se extrag din Marea Nordului, Marea Caspică, Marea Neagră, din Rusia, Marea Britanie, România, Norvegia, Ucraina, Olanda.
Minereurile de fier - se extrag din Suedia, Rusia, Ucraina, Franța, Spania, Germania. Se utilizează în siderurgie la fabricarea fontei, a oțelului, a sârmei, a tablei etc.

2. Resursele inepuizabile
Hidroenergia - valorifică forța apelor în cadrul hidrocentralelor. Norvegia, Suedia, Elveția, Rusia, România utilizează această energie.
Cele mai mari hidrocentrale și baraje din lume pot fi văzute aici și aici.
Energia mării - valorifică forța valurilor și a mareelor. In La Rance, Franța există o centrală mareemotrică.
Energia eoliană - forța vântului este captată și valorificată în țări precum: Olanda (Țara Morilor de vânt), Germania, Marea Britanie.
Energia solară - este folosită la încălzirea locuințelor dar și la producerea curentului electric. Rezultate notabile obțin în această direcție: Italia, Spania, Franța, Germania.

Mai multe informații găsiți aici.

Evoluția economiei mondiale și sistemul economic mondial

 1. Apariția economiei mondiale

Economia mondială a parcurs un drum lung până la forma actuală:

- prima diviziune a muncii are loc atunci când triburile de păstori se separă de celelalte triburi și apare acum plusprodusul;

- a doua diviziune a muncii se produce odată cu separarea meșteșugarilor de agricultori. Apare acum producția destinată schimbului;

- a treia diviziune a muncii (antichitate) apare odată cu negustorii care mijloceau schimbul de mărfuri; acum putem vorbi de primele manifestări ale comerțului exterior. Fenicienii sunt considerați primii afaceriști la mare distanță. Ei fondează o serie de târguri, în special în spațiul mediteranean: Creta, Cipru, Malta, Marsilia, Cadiz, Catagena, Sardinia, Tyr, Sidon ș.a. Aria geografică a comerțului era destul de limitată: părți din Europa (S și V), părți din Asia, Africa de N;

- în Evul mediu apar și se dezvoltă centrele comerciale: Veneția, Genova, Bagdad, Anvers, Nijni-Novgorod. Aria geografică a comerțului se extinde și la Marea Baltică, Oceanul Indian-Marea Roșie, China, Asia Centrală.

2. Formarea economiei mondiale

- odată cu marile descoperiri geografice (sec XV-XVI) și a cuceririlor coloniale aria geografică a comerțului se extinde și mai mult: cele două Americi, vaste regiuni din Asia și Africa;

- apar acum manufacturile (ateliere în care se lucrează manual, producția fiind destinată în trecut mai ales schimbului) în special în zonele portuare; Olanda este țara care domină comerțul mondial în perioada manufacturieră;

- în sec. XVIII-XIX (prima revoluție industrială) se caracterizează printr-o productivitate a muncii crescută; apar acum primele state naționale și primele economii naționale.

3. Stadiile mondializării

- dacă până în sec XIX agenții economici produceau bunuri în interiorul țării pentru a le vinde în exterior, din sec XX firmele mari trec granițele și își relochează producția în afara țării de origine. De acum înainte mare parte din bunuri sunt produse concomitent în mai multe țări.

- stadiile mondializării:

•    mondializarea prin comerț exterior;
•    preponderența investițiilor externe de capital;
•    integrarea activităților economice la scară planetară.

4. Conceptul de sistem economic mondial

Economia mondială este economia lumii, considerată ca fiind schimbul internațional de bunuri și servicii. Ea este formată din economiile naționale ale statelor lumii.  

Forme de aglomerare urbană

 

Forme de aglomerare urbană

Aspecte generale

America este continentul cel mai urbanizat din lume (80% din populația Americii trăiește în orașe). cele mai mari valori le au Argentina și Uruguay (peste 90%), Canada SUA, Mexic (peste 80%).
New York a fost primul oraș multimilionar din lume.

Forme de aglomerare urbană

metropola - oraș care depășește 1 milion de locuitori; cele mai mari metropole americane sunt: Sao Paulo, Ciudat de Mexico, New York, Buenos Aires, Rio de Janeiro;
megalopolisul - este cea mai mare formă de aglomerare urbană ce se întinde pe sute de mii de kmp și cuprinde zeci de milioane de oameni. Megalopolisul este format din mai multe metropole care funcționează ca poli de creștere (de atracție). 

În America se disting următoarele megalopolisuri: 

• Boswash (are o suprafață de 40.000 kmp și peste 50 mil locuitori; aici se află orașele: Boston, Washington, New York, Baltimore, Philadelphia ș.a.), 
• Chipitts sau Megalopolisul Marilor Lacuri (cu peste 55 mil. locuitori: Chicago, Pittsburg, Detroit, Cleveland, Toronto), 
• San-San sau Megalopolisul californian (peste 38 mil. loc: San Francisco, San Diego, Los Angeles ș.a) și 
• megalopolisul brazilian (45 mil. loc: Rio de Janeiro, Sao Paulo, Belo Horizonte).

Megalopolisul „Boswah”, SUA

Oameni și locuri - Orașele Europei

Orașele- sunt așezări cu un număr mare de locuitori, cu funcții și dotări complexe.

Clasificarea orașelor

• după vechime se disting orașele antice (Knossos, Atena, Roma, Tomis, Marsilia), orașele medievale (cetăți și târguri, Hamburg, Sighișoara, Strasbourg, Moscova), orașele moderne și contemporane (Petroșani, Duisburg);
• după mărime: mici (sub 25.000 loc), mijlocii (sub 100.000 loc), mari (peste 100.000 loc), foarte mari (peste 1 milion loc). Cele mai mari orașe europene sunt Moscova, Londra și Paris, fiecare cu cca 10 mil loc;
• după funcție: orașe industriale (Galați, Milano, Bilbao), orașe port (Rotterdam, Duisburg, Constanța, Liverpool, Genova), orașe capitală (Budapesta, Sofia, Bratislava, Berna), orașe turistice (Karlovy Vary, Veneția, Sinaia) sau orașe universitare (Oxford, Cambridge, Uppsala).

Marile orașe europene

Moscova - capitala Rusiei, este un centru politic major, economic, cultural, științific, religios, financiar, educațional și de transport. Moscova este orașul cel mai nordic cu o populație care depășește 10 milioane de locuitori. 

Moscova City

râul Moscova

Piața Roșie, Moscova

Paris - capitala Franței este situat pe fluviul Sena. Este unul dintre cele mai mari centre economice și culturale din lume, fiind cel mai vizitat oraș din lume.

Arcul de Triumf

Muzeul Luvru

Sena, Paris.

Londra - capitala Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord se află situată pe fluviul Tamisa. Astăzi este un mare centru comercial și financiar al lumii. Aici se află cel mai mare aeroport din Europa: Heathrow.

Fluviul Tamisa

Londra

Berlin - capitala Germaniei este străbătută de râurile Spree și Havel. Important centru politic, economic și cultural. Are o populație de 3,7 mil. locuitori.

Berlin, Poarta Brandenburg

Roma - capitala Italiei se află situat pe fluviul Tibru. Se mai numește și Orașul celor Șapte Coline. În interiorul său se află statul Vatican, cel mai mic stat din lume. 

Colosseum, Roma

 

 

 

Elemente de diversitate umană

 America are astăzi peste 1 miliard de locuitori și o densitate medie de 24 loc/kmp.

Se deosebesc zone cu densități mari: 

• marile metropole și megalopolisuri;
• litoralul atlantic al SUA;
• Marile Lacuri;
• litoralul atlantic al Braziliei;
• în lungul fluviilor: Sf. Laurențiu, Mississippi.

Zone cu densități mici: munții înalți, nordul și sudul continentului (climat polar și subpolar).

Diversitatea etnică

America se caracterizează printr-o mare varietate etnică formată de-a lungul istoriei în etape:

• nativii americani: eschimoșii, maya, aztecii, incașii;
• coloniștii: portughezi, spanioli, olandezi, francezi, englezi, irlandezi;
• africanii - aduși ca sclavi;
• emigranții: europeni, asiatici, africani.

Diversitatea lingvistică

La nivelul continentului se deosebesc o Americă Anglo-Saxonă (Canada, SUA) vorbitoare de limba engleză și o Americă Latină (Mexic, America Centrală și de Sud) vorbitoare de spaniolă și portugheză (Brazilia).

Răspândirea geografică a populației. Elemente de diversitate umană

Europa are o populație de 720 mil. loc. 

Evoluția în timp a populației se numește dinamica populației. Dinamica populației este influențată de natalitate, mortalitate, spor natural și spor migratoriu. 

Sporul natural reprezintă diferența dintre natalitate și mortalitate. Când acest spor natural este negativ populația este în scădere și îmbătrânită. Europa, în cea mai mare parte se confruntă cu fenomenul de îmbătrânire a populației.

Sporul migratoriu reprezintă diferența dintre emigranți (cei care pleacă din țară) și imigranți (cei care intră în țară). Țările din vestul continentului au un spor migratoriu pozitiv (Germania, Franța, Italia, Spania); țările din centrul și estul continentului, dimpotrivă, se confruntă cu un spor migratoriu negativ (România, Bulgaria, Polonia). Acest spor migratoriu influențează structura etnică, lingvistică, confesională a țărilor.

Densitatea populației reprezintă raportul dintre numărul de locuitori și suprafață (loc/kmp). Europa are o densitate medie de 70 loc/kmp. Există state cu valori mai mari (în special țările mici ca întindere Belgia, Olanda, Germania) și state cu valori sub medie (în special țările nordice, montane Islanda, Finlanda, Norvegia).

Structura lingvistică

La nivelul continentului predomină limbile indo-europene: romanice (Italia, România, Spania), germanice (Germania, Austria, Elveția), slave (Ucraina, Bulgaria, Serbia). Se adaugă limbile ugrice (Ungaria, Finlanda), celtice (Irlanda, Scoția), greaca (Grecia și Cipru).

Structura confesională

Europa are o populație predominant creștină (catolici, ortodocși, protestanți).

Structura pe grupe de vârstă. Populația continentului nostru se află într-un proces de îmbătrânire. Astăzi 15 % din populația Europei a depășit 65 de ani. 

 

Diferențieri climatice și biogeografice

Diferențieri climatice

Factorii care influențează clima sunt:
- altitudinea diferită a formelor de relief;
- așezarea geografică a continentului;
- curenții oceanici calzi și reci;
- dispunerea reliefului montan în lungul meridianelor;
- forma continentului.

Prin întinderea sa latitudinală (din zona arctică până în zona antactică), America are toate tipurile de climă.

Regional sau local, succesiunea climatelor specifice acestor zone sunt influențate/modificate de o serie de factori geografici, dintre care se remarcă îndeosebi relieful și curenții oceanici.

Cordiliera Americană din vestul continentului are un dublu rol:

• favorizează pătrunderea și înaintarea maselor de aer rece (polar) la latitudini mai mici: în America de Nord, înaintează iarna până spre Golful Mexic, iar în America de Sud aerul rece antarctic pătrunde spre nord până pe Platoul Brazilian și uneori chiar în zona amazoniană;

• baraj natural în calea maselor de aer umed venite dinspre Oceanul Pacific, fapt care determină precipitații mai bogate pe versanții vestici și un climat arid în podișurile intramontane.

Relieful creează diferențieri și prin altitudine, etajarea climatică fiind foarte evidentă îndeosebi în masivele ce depășesc 5 000 de m.

Curenții oceanici imprimă zonelor de coastă caracteristicile lor termice și de umiditate, cei reci determinând în anumite zone formarea deșerturilor din imediata apropiere a litoralului (Atacama, cel mai arid deșert din lume).

Diferențieri biogeografice

Principalele zone biogeografice americane sunt: 

• tundra – specifică în nordul Americii de Nord, Arhipelagul Arctic și pe coastele Groenlandei; 
• pădurea de conifere – ocupă areale importante din America de Nord (taigaua nord- americană) de la Oceanul Pacific la Oceanul Atlantic; aici apar și specii de arbori diferite de cele din pădurile europene (bradul Douglas etc.); 
• pădurea de foioase – ocupă îndeosebi versanții Munților Apalași și regiunile învecinate;
• stepa – care poartă numele de prerie în Marile Câmpii/Great Plains (în mare parte a fost înlocuită cu terenuri agricole) și regiunile înconjurătoare și de pampas în câmpiile temperate sud-americane; 
• vegetația de deșert și semideșert specifică podișurilor intracordiliere nord-americane cu climat temperat arid și semiarid (Marelui Bazin, Columbiei), Podișului Patagonia etc.; 
• vegetația subtropicală cu păduri veșnic verzi (Golful Mexic, peninsulele Florida și California, sud-estul Braziliei) și asociații de tufișuri de tip chaparral (în Peninsula California) și matorral (în zona pacifică sud-americană, între 32-37° lat. S); 
• vegetația de deșert și semideșert din regiunile cu climat tropical arid și semiarid (deșerturile nord-americane Sonora și Mojave; Deșertul Atacama, platourile sud-americane) unde apar numeroase specii de cactuși, yucca, agave, unele fiind endemice; 
• savana – întâlnită numai în America de Sud, prezintă aspecte și denumiri diferite: llanos (în Câmpia Orinoco, vestul Podișului Guyanelor), campos (în Podișul Braziliei), caatinga (în nord-estul Podișului Braziliei); 
• pădurea ecuatorială – are cea mai mare extindere în Câmpia Amazonului, unde este cunoscută sub numele de selvas); 
• vegetația montană, etajată, specifică sistemului cordiliero-andin.